Pescuitul rămâne, totuși, o poveste frumoasă de vară. Fizionomia pescarului îl pune pe acesta în mijlocul aventurii. Pescarul are un temperament mirabil care camuflează plictiseala, este plin de vitalitate, grandilocvent, gata să exacerbeze în chip simpatic realitatea, este legat de fantasmele aventurii lui, are o naturalețe fizică în stare să te cucerească, singurătatea și izolarea îi dau însușiri misterioase după care suspină firile delicate. Pescarul îți poate jura că are capacitatea să asculte peștii în apă, cu urechea lipită de pământ și să-ți spună ce specii trec și se hârjonesc cu burțile de mâl. Îți poate descrie viața intimă a peștilor cu atâta migală încât poate face din aceasta o poveste seducătoare, cu un farmec irezistibil. Ce mai, pescarul este o figură !
La pescuit, prietenia masculină este esențială. O camaraderie perfectă. La sfârșitul unei săptămâni trecute (mai précis era sâmbătă noaptea), împreună cu marii mei prieteni, Gheorghe Zisu și Vasile Negoiță, am fost la pescuit pe Siret, în locul numit „gura Bârladului” (adică locul în care destinele celor două râuri se unesc pentru totdeuna). Am luat atâtea bagaje încât, atunci când le-am descărcat din mașini, ai fi putut crede că facem o tabără de asediu îndelungat.
Locul este magnific. Luncile, așezate în hore de păduri, sunt pline de păsări care cântă toată noaptea. Ierburile sunt înflorite și au o aromă sălbatică. Dacă stai nemișcat poți auzi păstăile de orașniță sau costrei care pocnesc la soare, poc, poc, poc și își slobozesc boabele rotunde în aer. Apa este curată. Prundul, răcoros, este din piatră și nisip. Ne-am așezat cortul la umbră, sub un plop pe care îl cunoșteam de multă vreme. Sunt atât de intim cu acel plop încât aș simți o durere dacă cineva l-ar tăia și, într-o zi, nu l-aș mai găsi în acel loc. Am început cu o bere (poate două, vai, acest amănunt !). Încredere și euforie. Am orânduit îndelung sculele de pescuit. Eu am ales „moartea neagră”, o lansetă pe care o botezasem în acest fel în onoarea unui somn de vreo 5 kilograme pe care îl prinsesem cu ea, tot pe Siret, nailon de 0,45, cârlige cu tijă lungă, de mărimea doi. Se năștea, iarăși, visul cu o captură uluitoare, ca-n Bătrânul și marea, care să-mi taie răsuflarea, să-mi rupă mâinile, să cred că este ceva ce nu mai văzusem până atunci. Am folosit râme negre, de gârlă. Am aruncat. Am așteptat să se oprească plumbul. Marele pescuit începuse. Zarurile fuseseră aruncate. Apoi a venit noaptea. Am pus în vârful lansetei clopoțel cu led. Ore în șir am pândit vârful acela care, mișcat de curenții apei, se juca riscant cu imaginația mea. Prin apă treceau, lent, monștri care hârjoneau cu burțile pline de mâl. Åžtiam că sunt acolo și în chip miraculous se vor repezi la bunătățile din acele mele. Auzem plescăituri în apă. În tăcere, noaptea avea o răsuflare a ei, calmă, îndepărtată. Cu acest gând, am adormit. Dimineața, când am deschis ochii, am văzut lanseta căzută de pe suport. Inima a început să-mi bată cu putere. Am alergat către ea și, surpriză, atuncă când am început să mulinez, am constatat că nu mai aveam linie. Îmi rămăsese doar acul de sus. Precis a fost un somn mare, a fost de părere Gigi. Noaptea somnii își părăsesc gropile în care stau și pleacă după hrană. Sunt ca năște năluci. Apucă și păsări de apă. Este cunoscută povestea unui copil care s-a înecat la Doaga și scafandrii l-au găsit tras într-un tub de ciment de pe fundul apei și cu picioarele scrijelite de dinții monstrului. Numai o namilă de 20-30 de kilograme putea rupe un fir de 0,45, a intervenit Vasilică. Sigur, așa a fost, am convenit cu toții. Dezbaterea a continuat toată ziua și de atunci, de câte ori ne întâlnim, era subiectul nostrum preferat. Apreciem greutatea somnului care a rupt firul în noaptea aceea. Sigur a fost un monstru. Oricum, aceasta va rămâne pentru totdeauna o poveste neterminată. Spiritul ei are o natura îndeajuns de puternică încât să ne obsedeze pentru toată viața. Povara amintirilor, cum ar zice bunul meu prieten Gigi.
