Este vară și uneori îmi place să mă las în voia naturii vegetale. Așa încât, mi se pare potrivit să redau un text simplu și frumos primit de la Teodora, cu ceva timp în urmă.
„Domnișoara Luiza picta în fața oglinzii ovale și, din când în când, cu degetele, își atingea părul lung. Asculta o muzică de pian. Fereastra era dată în lături, cu muselina perdelei ieșită înafară. La un moment dat își întinde picioarele amorțite și se lasă în spătarul scaunului. Privește la mica ei capodoperă. Nu-i ieșise nimic.
După un timp se ridică și, inexplicabil, acoperă oglinda cu o eșarfă verde pentru a o copleși cu iarbă. Apoi se duce la fereastra deschisă și ascultă zgomotele de la șantier. Câțiva muncitori strigau unii la alții. Domnișoara Luiza era furioasă. Ar fi vrut ca plantele, copacii să crape podeaua și să acopere cimentul pe care îl turnau muncitorii, să îngroape tot ce era profan, ce fusese atins de interesele rațiunii. În acele clipe din așteptarea desăvârșirii, fusese înzestrată în chip cât se poate de misterios cu o ureche primordială care asculta zgomotele marii prefaceri: sunetele bătrâne de lemn întins, freamătul ierbii crescânde, foșnetul petalelor ce se desfac. Miracolul se petrecea subt privirile ei.
Natura vegetală din micul ei tablou ieșise înafară și inundase încăperea. Oglinda se revărsa asupra ei ca un râu. Liane vorace și volburi înflorite se cățăraseră pe mobile, acoperindu-le. Luminișul parchetului era acoperit de iarbă, tăindu-i retragerea. Plinătatea verdelui îi dădea un sentiment fee-ric.
Domnișoara Luiza era uimită. Pictura ei era vie. Avea mireasmă. Divinitatea aruncase din palma străvezie praful auriu al ordinii și înțelepciunii peste puritatea și deplinătatea ierburilor din pictura ei.
Muncitorii de pe șantier nu mai erau la locurile lor. Așteptau dincolo de cer, invidioși pe natura păcii, să renască.”
