GALERIE FOTO: „Azi am mâncat o pară cu pâine…”. SĂ DĂRUIM DIN NOU, DE CRĂCIUN!

Nici nu știe cum să-mi povestească. Nu mai poate vedea bine, iar de auzit, aude cu greu. Maria Nicoară și-a dus toți cei 84 de ani de viață acolo, în satul ei, în Jitia de Jos și, cu toate că e înconjurată de lume, se simte foarte singură. Și-i este greu. Tare greu… 
Am găsit-o înfrigurată și deznădăjduită, plângând la amintirea vremilor ce-au fost și nu se vor mai întoarce. Lăcrimând în fața realității crude, împletită din mizerie și sărăcie, pe care a ajuns s-o trăiască exact când ar fi fost vremea ca ea însăși să fie protejată. Am găsit-o fără speranța că binele își va mai întoarce vreodată fața și spre ea… „Am rămas singură, maică… Am un ajutor social de 140 de lei și atât. N-am nimic, nimic… Azi am mâncat o pară cu pâine… E greu de mine. Nu mai văd bine, nu mai aud… De bătrânețe, iaca…. Mă chinuie și un picior, c-a fost rupt în două locuri și tare mă mai doare…. „, se văita sărăcuța, așezându-se cu greu pe scăunelul de lângă soba pitică, ce împrăștia o căldură iluzorie… „Tre să bag mereu lemne pe foc, ca să dea căldură mai multă”, explică bunica Maria, arătând spre lemnele aranjate sub pat. Sub patul în care doarme, pentru că pe celălalt, în care a dormit soțul ei pân-a trecut la cele veșnice, acum 30 de ani, a depozitat femeia câteva pături, țoale, dar și un sac de mălai primit de pomană de la o vecină. Iar sub acel pat a îngrămădit tot soiul de acareturi pe care nu-și permite să le arunce, că nu se știe când îi vor mai trebui… „Casa mea, cum vedeți, e slăbită și ea rău de tot. Prin peretele ăla cu patul sunt găuri și nu știu ce să mă mai fac cu șobolanii care-mi intră în casă. Sunt mari cât pisicile, tare mă mai sperie noaptea… Nu știu la ce vin, că oricum n-am nimica de mâncare. Acu e sacul ăsta cu mălai pe care l-am primit, dar în general n-am nimic…”, zice bunicuța.
    N-are nimic, în afara unui cocoș și a două găinușe care acum, că a venit frigul, nu se mai ouă… Și mai are tanti Maria o resemnare, o tristețe, o durere în suflet pe care n-are cu cine-o împărtăși și despre care n-are cu cine povesti…

Singurătatea doare cel mai tare…

    „Noi am fost niște oameni harnici, să știți. Dar bătrânețea transformă totul, cum vedeți. Bărbatu-i mort de 30 de ani și eu singură nu dovedesc… Am crescut patru copii, unu e aici în sat, lângă mine, da are și el pe-ale lui… Mai am un băiat la Brăila, o fată la Valea Solcii măritată… Și-am mai avut o fată… Da a murit maică, de gălbinare, la 30 de ani…”, spune bătrânica, cu lacrimile adunate instantaneu în ochii ei aproape stinși… 
La doctor n-a mai ajuns de nici nu mai știe când. Zice că nu o țin picioarele să mai bată drumul până acolo și apoi, dacă i-ar da pastile, crede că n-ar avea cu ce să le ia. „Că tre să dai bani peste tot, nimeni nu-ți face nimic pe gratis…”, șoptește, cu deznădejde. În cuvinte puține, mi-a povestit cât de mult a muncit întreaga viață. „Mergeam pe la ferme, cu copii cu tot după noi, că n-avem cum să-i lăsăm singuri acasă… Mergeam și munceam și acum nimic nu mai am, nici măcar pensie, că nu ne-a făcut nimeni acte. Sau dacă ne-a făcut, trebuie să umblu după ele și eu așa ceva nu mai pot… Nu mai pot deloc, deloc…”, plânge sărăcuța.
Nu mai poate, și se vede. Se vede suferința ei trupească, sufletească, dar și suferința casei și a locului în care își trăiește apusul vieții. În cămăruța în care locuiește, chiar și așa lipită și peticită, tot își fac drum șobolanii. În odaia ei sărăcăcioasă, nu doar mâncarea și căldura lipsesc, ci și un suflet de om care să-i mângâie octogenarei măcar din când în când tristețile, să-i alunge fricile. Fricile, din care cea mai mare e singurătatea…
    Priviți pe www.monitorulvn.ro fotografiile pe care le-am făcut acasă la bunica Maria, în Galeria Foto a acestui reportaj, și hotărâți singuri de ce are cel mai tare nevoie această femeie. Priviți povestea spusă de fotografii, și gândiți-vă voi ce credeți că ați putea să-i dăruiți, ca să-i ușurați acum, în prag de Crăciun, existența. Și nu ezitați s-o faceți!

Haideți să le aducem bucurie!

    Pe bunica Maria, ca și pe cei cinci frățiori Noapteș, pe Paulică și bunica Stanca, ale căror povești le-ați putut citi în edițiile anterioare ale „Monitorului de Vrancea”, am cunoscut-o săptămâna trecută când, împreună cu Marius Constantin, am plecat în zona Jitia-Vintileasca să vedem către cine ne-am putea îndrepta anul acesta, tradiționala noastră campanie, „Dăruim de Crăciun”.
    Am bătut drumurile tăiate în peisajul de basm al zonei conduși de ghizii noștri din Jitia, Valentin Săraru și fetele sale inimoase, Denisa, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza” din Focșani, și Teodora, elevă în clasa a VIII-a la Școala din Jitia. Fără ei, cu siguranță că ne atingeam ținta mult, mult mai greu, motiv pentru care le mulțumim! Împreună, am dorit să adunăm nevoile și poveștile oamenilor mai puțin norocoși din acea zonă, să le aducem în fața voastră și să vă chemăm să fiți alături de ei, dăruindu-le și aducându-le un pic de bucurie!
    Poveștile celorlalți oameni pe care i-am întâlnit vi le voi spune în edițiile viitoare ale cotidianului nostru. Și credeți-mă! Ei chiar ne așteaptă! Pentru că la unii dintre aceștia n-a venit niciodată, dar niciodată Moș Crăciun. Așadar, haideți alături de noi, „Să dăruim din nou, de Crăciun!”. Haideți alături de acești oameni mai puțin norocoși, cu tot ce credeți că puteți să le dăruiți: de la alimente neperisabile, la articole de igienă, detergenți, dulciuri, articole de îmbrăcăminte și încălțăminte (pe care vă rugăm să le spălați, să le sortați și împachetați pe sexe și vârste), jucării, rechizite, ghiozdane și tot ce credeți că le-ar aduce bucurie și le-ar face viața mai prietenoasă și sărbătorile de iarnă cu adevărat luminoase!
    Pe toate acestea le puteți aduce, până pe 15 decembrie, la sediul redacției „Monitorului de Vrancea” din strada Tinereții nr. 1 Focșani, vizavi de Școala nr. 10, sau la Marius Constantin, pe care-l puteți contacta pe Facebook. Grăbiți-vă, pentru că sâmbătă, adică pe 16 decembrie, vom pleca să le ducem darurile!