Sâmbăta trecută, v-am făcut o trimitere la picioare și rolul lor comic în teatrul radiofonic. Am fost secretoasă în legătură cu poza autorului, nedorind să vă influențez opinia atunci când ascultați piesa, dar acum, la o săptămână diferență, cred că e timpul ca misterul să fie risipit.
Ta na! Voilà ! Chipul acesta radiant, care vă zâmbește atât de binevoitor, chipul acesta cu ochi sclipitori, surprinși într-un exercițiu de admirație, este Dario Fo însuși. Cu o așa mimică, îi mai puteți rezista ? Nu uitați că lumea lui Dario e la un click distanță :
http://www.trilulilu.ro/MacRatusca/302a56fec861e8
Până la urmă, atunci când ne întrebăm de ce avem nevoie de toate astea (școală, muzică, teatru, cărți), răspunsurile nu vin de la sine. E o întrebare atât de intimă încât sunt necesare îndelungi meditații pentru a găsi un răspuns pe măsura realității noastre subiective. Un lucru e cert: pentru fiecare dintre noi, a gusta o experiență culturală de orice natură contribuie la propria dezvoltare. În ce sens, spre ce orizonturi, cu ce consecințe? Acestea sunt dileme atât de ascunse încât a încerca o generalizare înseamnă a te flata, ca și cum te-ai afla în puterea fie a unui talent nativ de prezicător, fie a unui simț psihologic supraomenesc.
Cu suflete rătăcitoare, ne căutam cu aviditate, conștient sau nu, în mod activ sau în calitate de spectatori, dorindu-ne în final să rezolvăm cea mai fascinantă dintre enigme: NOI ÎNÅžINE. Nebănuite sunt cărările acestui voiaj interior, atât de șerpuitoare, atât de schimbătoare! Simplul drum zilnic casă-școală reprezintă o deplasare continuă între de-vastata Troie și Itaca cea confortabilă. Nu ni se întâmplă prea des să traversăm strada alături de ciclopi, sirene sau nimfe seducătoare, dar tot acest spectacol se petrece totuși în noi.
Îmi vine în minte propriul traseu: de la soneria ceasului deșteptător (pe care o schimb periodic pentru a trăi cu iluzia originalității fiecărei zile) până la urcatul treptelor liceului, mereu o experiență emoționantă pentru că ori îmi amintesc de tatăl meu, care a urcat în adolescență aceleași trepte, ori mă încearcă teama unei inevitabile împiedicări.
Fețele oamenilor au remarcabila mișcare a valurilor: fluide și învolburate, de parcă un chip l-ar completa pe altul. Atâtea complementarități captivante îți e dat să întâlnești pe un singur metru pătrat, încât mă mir de ce creatorii de modă sau regizorii de film nu recrutează mai des potențiali actori, găsiți pur și simplu pe stradă. Mda, poate nu e tipicul unei distribuții de succes!
Articolul de astăzi nu are subtitluri, nu vă sfătuiește nimic, nu e un ghid și nicio pastișă în fața căreia să poți zâmbi. Nu e un text stimulant, care să te poarte pe culmile celor mai îndrăznețe raționamente. Este o invitație pe care nu o poți rata, pur și simplu nu vrei s-o ratezi, îi simți imperativa chemare: să mergi mai încet, să privești mai mult. Strada (indiferent că-i Bulevardul Independenței sau Abbey Road) are viața ei, ceea ce îmi amintește că într-o zi, vă voi vorbi despre o stradă anume, strada Sardinelor, o destinație necunoscută, cufăr al atâtor secrete fără perdea. Pe curând, dragilor!
Cristina STANCU,
Colegiul Național „Unirea”
