Redeschiderea circulației prin centrul orașului, eveniment așteptat cu nerăbdarea și iritarea cauzate de amânările succesive, pentru unii, dar și cu satisfacția și mândria că acest lucru s-a întâmplat, pentru alții, poate fi catalogată oricum dar, în niciun caz, nu te lasă indiferent. În perioada în care zona a fost supusă modificărilor n-am trecut dincolo de panourile care anunțau termenele de finalizare a lucrărilor. Dependența de mașină a constituit scuza principală, iar buna creștere am invocat-o în lupta cu tentația de a arunca o privire peste gard. Nici măcar n-am încercat să-mi închipui cum ar putea arăta centrul orașului. În mintea mea, orice alterare adusă imaginii vechiului oraș, definitiv consacrată de vederile de altădată, însemna inevitabil și o schingiure a copilăriei, a tinereții, a vieții, chiar a istoriei.
Dac-ar fi să constitui într-un sondaj discuțiile pe care le-am purtat pe această temă în diferite ocazii, la care să adaug opiniile altora, de care am luat la cunoștință sub o formă sau alta, lucrările care au transformat centrul orașului au produs în mod cert două satisfacții majore locuitorilor săi: bucuria că au fost finalizate și satisfacția că totul arată bine, poate mai bine decât se așteptau. De partea cealaltă, insatisfacțiile au ca suport costurile modificărilor și perioada lungă a realizării acestora. Puse în balanță, satisfacțiile și insatisfacțiile nu creează echilibru. Balanța se înclină repede în favoarea satisfacției. La urma urmei, un lucru la care ai tânjit atâta vreme, chiar fără să vrei, odată ce l-ai luat, prețul nu mai contează, asta și pentru că, peste timp, întrebarea n-o mai pune nimeni. Lucrul rămâne însă și, pentru că e vorba despre centrul orașului tău, sentimentul te va încerca de fiecare dată când vei fi acolo sau vei vorbi despre el.
Pentru unii, impresiile despre noua față a orașului se reduc la restricția de viteză impusă de autorități pentru autovehicule și care, în opinia lor, prezintă două avantaje: au timp să admire centrul orașului și își păstrează nealterate cauciucurile mașinii de granitul ascuțit ce a înlocuit clasicul asfalt. Cu această ocazie, mai zic ei, poți sesiza dacă au mai dispărut ceva litere din versurile celebrului imn al unirii, încastrate în calea de rulare.
Pentru mine, noua față a orașului a produs o schimbare majoră: am început să merg pe jos. Nu, nu mi-a luat nimeni permisul și nici n-am vândut mașina, în ciuda prețului motorinei, dar din mașină nu poți vedea centrul orașului. Înainte – parcă nu-i simțeam prezența, acum – parcă îi duc dorul. Mă întreb deja ce se va întampla cu imaginea mea despre oraș atunci când vor apărea noile vederi. Nu, nu cred că se va întâmpla nimic, va lua loc acolo, în raftul amintirilor, așteptând altele.
Timpul nu poate fi oprit. Nici evoluția.
