Litigiul dintre Garda Financiară și foștii săi angajați disponibilizați după o procedură care face obiectul plângerilor aflate pe rolul instanțelor de judecată, capătă aspecte noi, aș spune chiar ciudate. Practic, lucrurile stau cam așa: instituția în cauză a eliberat din funcție un număr de 10 comisari, chiar mai mulți decât numărul de posturi pentru care a fost organizat concursul. Angajații disponibilizați au contestat în instanță deciziile de eliberare din funcție, principalele nemulțumiri fiind legate de legalitatea procedurii, dar și de subiectivismul comisiei de examinare. Până la soluționarea pe fond a cauzei, petenții au solicitat suspendarea deciziilor de eliberare din funcție. Tribunalul Vrancea a admis cererile considerând că există motive întemeiate care susțin pretențiile acestora. Hotărârea Tribunalului este executorie de drept, fără somație.
Din acest moment lucrurile devin ciudate, chiar hilare. Nu trebuie să fii jurist ca să înțelegi ce înseamnă o hotărâre executorie de drept, cu sau fără somație. Orice persoană poate înțelege că trebuie să pună în aplicare măsura stabilită de instanța de judecată, chiar dacă hotarârea are caracter temporar, condițiile și data la care măsurile trebuie aplicate nefiind nicidecum la latitudinea celui obligat să o facă. Într-un stat de drept, o hotărâre judecătorească are caracter de lege, iar respectarea legii face parte din abc-ul civilizației, fundamentul existenței statului însuși. Nerespectarea legii atrage asupra celui vinovat măsuri coercitive menite a duce la restabilirea stării de siguranță, de normalitate.
Instituția Gărzii Financiare, mandatara statului să verifice și să aplice sancțiuni contribuabililor care nu respectă legea în domeniul fiscal, dovedește în cazul de față că noțiunile expuse mai sus sunt, în fapt, doar teorii, nici acestea demne de a fi predate elevilor de clasă primară la orele de educație civică. Concret, șefii instituției în cauză nu intenționează să pună în aplicare dispoziția tribunalului, invocând că este necesară o hotărâre definitivă și irevocabilă.
Măsura în sine nu are nici măcar pretenția unei șmecherii cu iz juridic, este practic ceea ce și pare, un refuz de a aplica legea. Este greu de explicat cum angajații acestei instituții, trimiși să colecteze în numele statului dările cuvenite, vor reuși să-i convingă pe contribuabili să respecte legea invocând caracterul ei obligatoriu. Poate că ar trebui să aibă asupra lor câte o hotărâre definitivă și irevocabilă, nu textul Codului fiscal sau nu știu care lege care le reglementează atribuțiunile.
Revenind la teoria statului de drept, spuneam că statul este îndreptățit să aplice măsuri coercitive împotriva celor care refuză să respecte legea. Teoretic, șefii Gărzii Financiare ar trebui obligați să facă ce sunt obligați să facă, practic însă acest lucru nu se va întâmpla. Asta pentru că măsura ar trebui luată de șefii altor instituții. Åžtim cu toții cine numește aceste persoane și care sunt criteriile care stau la baza acestor numiri. Cei de la conducerea Gărzii Financiare nu încalcă legea doar pentru că așa vor mușchii lor, ci pentru că primesc dispoziție de mai sus și pentru că li s-a garantat imunitatea. În mod cert dispozițiile sunt transmise verbal, asta pentru că, cei care le transmit, înțeleg mai bine decât cei care le execută, că funcțiile sunt efemere, ca și imunitatea dealtfel.
În România, șeful statului are imunitate și nu poate fi tras la răspundere oricâte ilegalități ar fi comis. O spune Constituția pe care am votat-o cu toții. Cei din anturajul politic al președintelui nu beneficiază legal de această protecție. Cu toate acestea, comportamentul lor ne contrazice flagrant. Cineva le garantează, se pare, că nu li se poate întâmpla nimic atâta timp cât vrea partidul aflat la putere. Analizând toate acestea, ajungi să te întrebi de ce mai trebuie ca instituția imunității să fie prevazută în lege. E deajuns să ai în buzunar un carnet de partid. Portocaliu.
