Oriunde ai întoarce capul, avalanșa de reguli din viața cotidiană nu te poate ocoli. De la semnele de circulație până la eticheta relațiilor dintre oameni, orice raport, oricât de mărunt, este marcat de un ritual. Acolo unde nu există vreo regulă cu utilitate reală, cineva are mereu grijă să inventeze un set de dispoziții, devenit peste noapte, prin efectul de turmă, biblie pentru restul lumii.
Ieșirea din junglă
De ajuns cu lamentările enervante de dis de dimineață, care îți fac șira spinării să se înfioare și inima să ți se strângă! Å¢i-au ajuns până peste cap criticile necontenite făcute doar de dragul de a cri-tica? E de asemenea posibil să fi trecut prin atât de multe ciocniri, încât ai început să le transformi într-un moment normal din viața ta, începând poate să te amuzi gândindu-te că fac parte dintr-un zilnic spectacol de improvizație și, în final, devenind cu totul imun la spinii acestora?
Indiferent de răspuns, fă-ți ziua mai luminoasă și descoperă cum să eviți efectele colaterale în cazul în care te confrunți cu părinți autoritari, profesori severi sau prieteni hiperpretențioși!
Adâncile rădăcini istorice
În momentele dificile, când cu mic, cu mare, toți cunoscuții se joacă de-a criticii și victima cu mine, o indignare de ordin istoric mă frământă. Acei vestiți oameni ai cavernelor puteau și ei să creeze un altfel de model social, mai spontan, mai sincer și fără ocolișuri… În prezent, văzând că specia umană s-a descurcat așa, toți am moștenit felul lor de a trăi, bineînțeles adaptat la condițiile moderne, dar în esență păstrând aceleași principii sălbatice: „Înoți sau te îneci!”, „Fugi pentru viața ta!” și „Fii respectuos cu cei mai în vârstă ca tine!”. Grozavă treabă, băieți de Neanderthal! Haideți, nu vă sfiiți, ruinați-mi libertatea și transformați-mi viața într-un mecanism automat.
Tragedia de a fi perfect normal
Gândul la o viață standard produce același efect pe care l-aș resimți dacă m-aș uita toată noaptea la filme de groază. O succesiune de episoade existențiale, aruncate la voia întâmplării, fără pic de creativitate, mă determină să trag concluzia că, fără inițiativă în acțiuni, ne-am putea scufunda în plictiseala de a fi vii. Crești, mergi la școală, te căsătorești, capeți o slujbă, ai o duzină de copii (dacă nu pentru propria-ți bucurie, atunci cel puțin pentru cea a speciei) și mori liniștit, octogenar, încărcat de atâtea clișee și, în final, ce e mai trist, fără conștiința a ceea ce tocmai ești pe cale să pierzi: fascinanta calitate de a fi liber să-ți pictezi existența în cele mai îndrăznețe culori. Acesta e scenariul unei vieți condamnate de reguli, viață care cu siguranță nu a îndrăznit să supere pe nimeni, mereu ghidată de zgomotul opiniilor altora.
Fuga după originalitate
Tocmai fiindcă e artificială, această perspectivă se dovedește falsă. Așa se face că noua regulă de a dori să fim extraordinari a ocupat mintea tuturor cu o nouă obsesie. Acest scop poate fi atins în multe moduri, de la câteva accesorii chic până la o atitudine obraznică, dar rezultatul va fi un trofeu al mediocrității: cu toată carisma din lume, ești comun în dorințele tale pentru că, ghici ce, toți cei din jur fug după același zeu, după același idol searbăd al celebrității răsunătoare.
Ce e cu adevărat extraordinar este dorința menține-rii anonimatului. E un vis sănătos, creativ și presărat cu mici surprize, dar pentru a-l îndeplini, e necesară o întreagă suită de calități: curaj, generozitate, putere și voință. Citind aceste rânduri, sigur te încearcă un gând contrar: „A înnebunit oare? Toate aceste eforturi doar pentru a fi un făr’-de-nume?”. Nu sunt tocmai cuvintele potrivite, nu ai risca să devii un făr’-de-nume, ci o ființă umană liberă în fața etichetelor date de alții. Acest vis mo-dest al anonimatului are pe deasupra și avantajul de a schimba stări, temperamente, așteptări, simțindu-ne dintr-o dată stăpâni pe ambianța din interiorul nostru.
Un exemplu din junglă
Mă distrez foarte tare când, în timpul unei zile, dau peste atât de multe reguli încât ajung să trăiesc cu impresia că nu am destul spațiu pentru mine însămi. Îmi spun morocănoasă: „Bleah, reguli aberante la orizont!”. Se întâmplă adesea ca mama să îmi arate cu subînțeles papucii aruncați cine știe unde, purtându-mi apoi o întreagă predică despre importanța picioarelor călduțe în viața unui adolescent. Răspund simplu: „Prea mult confort mă adoarme, sunt mai spartană de felul meu!”. Pe lângă criticile părintești, profesorii, de altfel într-un corect simț al disciplinei, dar declanșând inevitabil reacții contrare în sufletul meu, continuă să mă sfătuiască să fiu mai punc-tuală, eu însă le răspund, de data asta în gând: „Eu nu sunt sclava ceasului, prefer să înfurii timpul ignorân- du-l.”. Cu toate că asta atinge culmea absurdității, fiindcă timpului nu îi pasă defel, iar cea rănită rămân mereu doar eu (o perpetuă minge între părinți și profesori). Mai mult decât atât, e incredibil cât de mulți adolescenți folosesc verbul „a trebui”: trebuie să porți asta, trebuie să vezi serialul x, trebuie să te tunzi așa, trebuie să fii mai sociabil, dar refuz toate astea… singurul „trebuie” care îmi e pe plac este încadrabil în expresia „trebuie să… nimic”.
Da, acesta e felul meu de a striga în gura mare că viața e frumoasă!
Cristina Stancu,
Colegiul Național Unirea
