Înfofoliți bine, pornesc în fiecare dimineață spre locul care le asigură supraviețuirea. Își înhamă caii la căruțe, își trag mănușile pe mâini, se asigură că nu și-au uitat căngile și o iau spre groapa de gunoi de la Haret. Sunt căutătorii de pet-uri, locuitori ai cartierului Modruzeni din Mărășești care știu că la sfârșitul zilei, consistența sumei câștigată depinde de numărul baxurilor pline, furnizate „patronului”. Acolo, printre maldărele de gunoaie, însoțiți de zeci de câini și cu stolurile de ciori croncănindu-le deasupra, căutătorii de pet-uri și-au format o lume a lor, în care foarte greu sunt admiși străinii. Pentru câteva ore, am simțit și noi, împreună cu acești oameni, frigul, umilința și viața în care supraviețuirea depinde de numărul bidoanelor de plastic adunate din rampă.
Ora 9 dimineața. Cerul lăsa de înțeles că stă să cearnă frigul strașnic, în picături înghețate. Stoluri de ciori pătau văzduhul, tot mai numeroase, pe măsură ce ne apro-piam de groapa de gunoi de la Haret. Iar drumul ce urca spre locul nostru de destinație, drum îngust și mărginit, la dreapta și la stânga de câmpuri aride, părea că duce spre nicăieri. Nicio altă mașină înainte sau înapoi. Nicio căruță. Niciun om… Doar câini jegăriți, rătăcind fără sens, își purtau foamea pe marginea șanțurilor. Sau își ghemuiau trupurile scheletice pe folii zdrențuite, aduse de vânt, în încercarea de a găsi o urmă, iluzorie, de căldură…
Dealul de gunoaie s-a ivit dintr-o dată, pată sinistră, multicoloră, conturată pe orizontul tern. Iar în vârful lui, oamenii, mai întâi ca niște vârfuri de ac, apoi tot mai conturați, ne-au dat de înțeles că ziua de lucru… începuse. „Dați-mi o legitimație, ceva, să anunț și eu șefu’ c-ați venit și că cine sunteți”, ne interpelează un tip înalt, cu fața obosită și mânecile gecii negre, de fâș, prea scurte pentru membrele lungi. I-am înțeles vi-gilența și grija față de porțile „împărăției”, doar nu în fiecare zi are omul pe cine legitima. Åži am urcat, pândiți la fiecare pas de haitele de lătrători, spre locul unde își începuseră activitatea, încă din zori, căutătorii de pet-uri.
***
Vântul tăios ne oprea răsuflarea. Iar imaginea cruntă, desfășurată dintr-o dată în fața ochilor, ne-a înghețat sufletele. Zeci de oameni, bărbați și femei, înfofoliți în pulovere mizere trase unele peste altele, cu geci soioase sau șube zdrențuite și afumate, și cu capetele ascunse sub fesuri, cușme sau batice trase pe ochi, scormoneau de zor, adâncindu-și picioarele prin maldărele de gunoaie. Alții cărau în spate sacii plini cu pet-uri ca să le verse apoi în baxurile mari, așezate la marginea gardului ce împrejmuiește rampa. Din loc în loc, grupuri, grupuri se adunau în jurul focurilor alimentate cu cauciucuri, resturi de bidoane și fel de fel de zdrențe, să-și încălzească pentru o clipă mâinile și fețele învinețite de frig. Mici refugii improvizate din cartoane, plăpumi jerpelite sau folii găsite prin gunoaie ofereau adăpost pasager celor ce aveau nevoie de odihnă. Iar dincolo de ele, pe întinderea cenușie a câmpului presărat cu pungi zburătăcite de vînt, se odihneau caii legați de căruțe. Așteptau răbdători să care, pe drumul de întoarcere, povara binecunoscută a stăpânilor…
„Copilul a renunțat la școală, vine cu mine aici”
N-a durat mai mult de cîteva clipe ca cei care scormoneau să-și dea seama că doi străini au pătruns în lumea lor. Åži ca la un semn, au început să strige în gura mare, aruncând spre noi priviri oțelite de ură. „Plecați! Ce căutați aici?! Afară cu voi!”, urlau. „Cărați-vă!”, ziceau, aruncând furioși, îndârjiți, cu bolovani înspre noi. Încet, încet au renunțat la ostilități. Timpul, pentru ei, înseamnă bani așa că s-au întors la ocupația lor tradițională. „Ce să faci cu un 100 de lei pe lună, cât dă statul ajutorul social? M-aș duce la muncă da’ n-am unde, așa că vin aici, așa bolnavă cum sunt, și adun pet-uri să fac măcar 50 de lei la trei zile”, a spus o femeie mărunțică, încălțată cu niște ghete din monton, legate de glezne cu sfoară. „Am avut un copil în clasa a IX-a la liceu la noi la Mărășești, dar a renunțat la școală anul trecut. Nu am mai putut să-l las că nu am cu ce să-l întrețin. L-am luat cu mine aici, la groapa de gunoi, ca să pot să fac și eu o casă că inundația mi-a distrus-o. Mai am un copil la liceu și numai eu știu ce chin e pe capul meu. Tre’ să-i pun pachet în fiecare zi, plus altele, că nu primește nimic de la școală. Dacă o să-l pot ține, de bine, dacă nu o să rămână și ăsta acasă și vine tot aici, la groapa de gunoi”, a mai spus femeia. Încet, dar sigur, conversația s-a legat. Cât am fi fost noi de străini, parcă și ei ar fi dorit să-și verse focul sărăciei cuiva. Însuflețit de discuție, un adolescent cu fața ascunsă sub gluga jerpelită, a mărturisit că „am tot nouă clase și tot la groapa de gunoi vin să pot trăi. Am renunțat la școală că nu am avut posibilități. Iarna, vara, venim tot aici. Dacă nu merge căruța cu caii, venim pe jos. Nu avem altă soluție. Asta e viața noastră. Ce vrei să fac, să mă duc să fur, să dau în cap și să ajung la pușcărie? Mai bine vin aici”. Nu vede vreun folos în a-și fi terminat liceul convins de realitatea din comunitatea lui: aproape nimeni, de acolo, cu școală sau fără, nu a auzit să aibă vreun serviciu.
„Am făcut și 2000 de lei lunar!”
Strânși în jurul focului deasupra căruia se ridica fumul negru și gros, de cauciuc ars, căutătorii de pet-uri și-au spus, deschis, părerile. Nu le este ușor să facă ce fac dar, zic ei, nici alternativă nu au și le și convine suma pe care o câștigă din această activitate. Patronul, despre care zic că e „om tare bun și ne ajută”, le dă 20 de lei pe baxul plin cu pet-uri iar dacă vin la adunat toți membrii familiilor lor numeroase, suma strânsă în fiecare lună e substanțială. „Când e vremea mai bună luăm și copiii, mai adună, se mai joacă… Dar pe frigul ăsta nu prea vrem să-i chinuim”, spune un bărbat, trăgând vârtos dintr-o țigară. „Chiar să am unde să mă angajez tot nu m-aș duce pe 800 de lei pe lună. Că tre’ să plătești naveta, mâncarea, tre’ să fi la program. Așa, aici vin când vreau și iau bani pe cât muncesc. Am făcut și 2000 de lei pe lună”, a sărit și o femeie care la 42 de ani are deja două nurori, și ele prezente mereu pe rampă. „Să zic așa, în medie câștig aici cam 1400 de lei pe lună. Sunt bani buni, față de cum sunt oamenii plătiți pe la serviciu”, a spus un tânăr, convins că tot prezentul și mai ales viitorul lui și al familiei lui este asigurat din banii astfel câștigați. „Să știți că suntem noi țigani, da nu mâncăm de aici! Avem mâncare cumpărată de la magazin, nu mâncăm de aici din rampă, așa cum zice lumea. Luăm 20 de lei pe sacul de bidoane așa că venim zilnic, nu contează că plouă, ninge. Stăm pe zăpadă, cu focul lângă noi, ca să ne încălzim și lucrăm zi lumină”, a spus un alt tânăr care scormonea după plastice, aprobat de toată suflarea din jur. „Nu ne îmbogățim noi din pet-uri, dar măcar trăim. Se îmbogățesc cei de la Buzău că prețul la pet este mare după ce le spală și le sortează. Am înțeles că din cinci pet-uri se face un tricou. În Mărășești nu găsești loc de muncă, s-a distrus tot! Da’ noi suntem proști, că acceptăm pomenile de la ăia care vin să-i votăm. Nu mai merge așa, s-a deșteptat prostu’! Dacă vor mai veni le iau milionu’, zahăru’, făina și nu-i mai votez! Spuneau că e rău pe vremea lui Ceaușescu, dar atunci aveai servici, casă, acum mori pe drum că nu se uită nimeni la tine!”, a spus un alt bărbat mai în vârstă.
„Pet-urile, singura afacere care mai merge în România”
Niciunul dintre căutătorii de pet-uri ce „semnează condica” zilnic la rampa de gunoi de la Haret nu se teme că va rămâne fără această muncă aducătoare de venit. Ba se gândesc să o lase moștenire și co-piilor lor, convinși că „până se civilizează românul să ducă hârtia la hârtie, sticla la sticlă, plasticul la plastic mai trec vreo sută de ani. Așa că o să avem de treabă mereu, că pet-urile e singura afacere care mai merge în România. Uite așa trăim, strîngem bidoanele astea, mai găsim cartoane și le vindem la Remat și mai facem un ban. Avem noroc cu omul ăsta care ia sacii de pet-uri de la noi, că altfel ne întindeau câinii de foame”, a spus, convins, un bărbat între două vârste.
Se făcuse ora prânzului iar căutătorii de pet-uri se îndreptau fie spre căruțe, fie spre adăposturile improvizate, să mănânce ceva. „Tre’ să avem forță de muncă în conti-nuare. Mâncarea e de acasă, nu de la rampă, să știți. Că-i frig, asta este, suntem învățați cu el, îndurăm. Acolo sus e pericol pe rampă, te taie vântul, nu alta. Aici mai jos e mai bine. Să știți că pro-blema cea mai grea pentru noi e locul de muncă, nu ai unde să lucrezi. Nu ne angajează nimeni, mai ales să suntem țigani”, a mai spus alt bărbat, încotoșmănat bine într-o geacă de fâș. „Dacă scrii la ziar corect de noi, așa cum e realitatea, că suntem necăjiți, amărâți și cum lucrăm aici, te mai primim cu dragă inimă”, a mai spus omul. „Dar dacă scrii minciuni, cum au mai făcut alții, nu mai aveți ce călca pe aici!”, a concluzionat, râzând.
Ne-am luat la revedere și am pornit pe drumul spre redacție. În urma noastră, forfota căutărilor s-a reluat. Trupurile s-au încovoiat. Căngile scormoneau din nou, ținute strâns de mâini înmănușate. Picioarele se afundau iar prin maldărele de gunoaie. Va fi așa și mâine. Åži poimâine.
Åži mereu. Fiindcă pentru acești oameni, pet-urile nu se transformă în tricouri sau vase. Ele devin pâinea cea de toate zilele pusă pe masă propriilor copii.
