Pe măsură ce luna noiembrie înaintează, melancolia respectă, printr-o încăpățânată alianță cu matematica, regula directei proporționalități, căci la rându-i, înaintează, se intensifică, făcându-mă să observ în jurul meu zborul frunzelor și al clipelor.
Într-o pauză, neavând defel chef de vorbă și fiind destul de obosită după un maraton nocturn de declinări la germană, am aruncat o privire prin clasă. Colegii se lăsau duși de un freamăt ge-neral, întrecându-se în glume, jocuri, picanterii și alintându-se care mai de care mai original. Alții stăteau de o parte, aruncând din când în când câte o vorbă bine plasată și prin aparenta lor absență, fiind de fapt mai prezenți ca oricând, lucru demonstrat prin abilitatea de a interveni în discuții exact la momentul potrivit. În jur, ciripeau secrete spuse pe furiș. Rumori și noutăți extraordinare zburau dintr-o gură în alta, pentru o clipă trăind cu impresia că am aterizat de fapt într-o frene-tică agenție de presă. Toți debordau de energie și veselia lor fără margini mi-a prilejuit o altfel de perspectivă, nebănuită până acum…
În bănci. S-a sunat.
Soneria s-a făcut auzită în tot liceul. Ceasul a decretat verdictul: fiecare elev are acum datoria expresă de a intra în clasă. Ca înaintea oricărei ore de istorie, ca-ietele se deschid, iar filele se lasă mângâiate în grabă de mâini frenetice. Câțiva ani de referință plutesc în aerul clasei și un grup compact se postează înaintea hărții, total nepăsătoare în fața admirației respectuoase ce i se acordă.
Poate părea o scenă obișnuită, plină de savoarea vieții de liceu, dar de fapt, o scenă cu care toți ne-am obișnuit și a cărei evocare pare pleonastică. Gândurile nu își aleg muzele și un fapt mărunt se bucură de puterea nebănuită de a naște revelații. O pauză de acest gen m-a îndemnat să conștientizez, nu doar să pretind că știu, ci să conștientizez urgența timpului. Mai sunt doi ani și povestea cotidiană pe care o împărțim, zi de zi, se va destrăma. Fiecare va porni pe o altă cărare. Dintr-un punct unic, 33 de raze se vor îndrepta încotro le va surâde viitorul. Li s-a întâmplat atâtora înaintea noastră, dar ceva mă împiedică să cred în acest deznodământ.
Azi, aici, acum. Mâine, acolo, mai târziu.
Seninătatea și exuberanța fără de sfârșit a adolescenților nu se află sub amenințarea niciunui risc. Plini de șotii vor fi mereu și umbrele unui viitor încă neconturat nu reușește să-i sperie. Să fie lipsa unei imagini clare a realității? Să fie curajul tinereții sau poate o aplicare plină de vervă a lui „Carpe Diem”? Orice ar fi, e teribil de amuzant să vezi mâini frânte și frunți încordate la anunțarea vertiginoasă a tezei la latină, e singurul nor aducător de ploaie în sufletul lor și cum, acolo, e numai vară, aceste furtuni nu au să dureze mult. Observ toate acestea și îi trimit timpului, pe calea gândurilor, o rugăminte fierbinte: fă în așa fel încât să ne maturizezi târziu, mai târziu, prea târziu pentru a resimți regrete.
Domni și doamne
Nu mă pot închipui adult. E un exercițiu simplu de ima-ginație: o talie subțire, un taior elegant, o umbrelă ținută chic și un pas grăbit, în câteva cuvinte, o femeie grăbită, salutând încolo și încoace, cu un zâmbet fugar pe față. Cred că este în întârziere… Poate se îndreaptă către o editură, poate către o companie multinațională, poate cine știe… are o întâlnire cu agentul ei literar, însă aceste ipoteze fac obiectul neliniștii mele. Un asemenea personaj al închipuirii e vag, se evaporă rapid în ceața acestor întrebări și nu poate prinde conturul liniștitor al certitudinilor. M-aș bucura să uite timpul de tributul pe care la rându-mi trebuie să i-l plătesc și să rămân într-o veșnică adolescență.
Peste doi ani, când fiecare se va orienta către o facultate, va începe cu adevărat procesul de maturizare colectivă. Adolescenții neastâmpărați, preocupați să se individualizeze, să epateze, să iasă din tipare, vor face un mare pas către o societate unde sărăcia categoriilor umane e contagioasă. Toți ne vom ocupa cuminți locul în mulțime: domni sau doamne. Asta în primă fază, căci după ce fiecare va mai prinde curaj, viețile vor începe să fie colorate în nuanțele personalității pe care nici nu ți-o bănuiai în chipul acesta, dar până atunci, privirea înainte și spor la nebunii!
Cristina STANCU
Colegiul Național „Unirea”, Focșani
