Ieri m-am întâlnit întâmplător cu un amic pe care nu-l mai văzusem de peste jumătate de an. Ne-am invitat reciproc la o cafea și am discutat banalități. Toată întâlnirea a fost bruiată de telefoanele care-i sunau aproape fără întrerupere. Se scuza mereu că trebuie să răspundă, afacerile îi dictau existența. Convorbirile erau însă scurte, nu înțelegeai nimic din ele, doar „da”-uri și „nu”-uri. Din când în când, o onomatopee condimenta dialogul. Interlocutorii lui păreau și ei educați să în-țeleagă răspunsurile. Nu m-am abținut și am făcut o observație în sensul ăsta. A privit telefoanele zâmbind trist.
– Luna trecută am pierdut o grămadă de bani, a mărturisit îngândurat. Nu știa nimeni de afacere, m-a mâncat însă undeva să vorbesc la telefon….
De aici, convorbirea noastră s-a axat numai pe acest subiect, necesitatea de a avea telefon și frica de a vorbi la el. În opinia ami-cului meu, puse în balanță, nevoia de comunicare, rapiditatea și comoditatea, facilități pe care ți le oferă telefonul, atârnă mai greu decât frica de a fi interceptat, legal sau ilegal. E de preferat să vorbești cât mai puțin, să te limitezi la a stabili o întâlnire și să vorbești față în față, decât să te întinzi la vorbă și să spui cuvinte care pot fi interpretate, de „ăia”, ca având cu totul alt înțeles. E drept, mai pierzi niște bani cu deplasarea, mai sacrifici un timp, dar cel puțin ești sigur că nu ai surprize neplăcute.
– Depinde ce afaceri faci…, nu cred că dacă ai un amărît de bussines, gata, hai să te ascultăm… Nu toată lumea e infractoare….
Dădu din cap nelămurit, nu părea să agreeze observația mea.
– Toată lumea fură! Într-un fel sau altul toți trebuie să găsim o sursă de suplimentare a venitului, altfel murim de foame. Crezi că poate cineva trăi dacă se limitează la salariu sau adaosul comercial de la pâine ? Tu vezi ce taxe sunt ? Singura afacere care merge sigur acum e cea care implică statul, ca parte-ner. Åžtii doar cine are acces la afacerile astea…. Toată lumea fură, mai mult sau mai puțin… depinde cum te-nvârți.
– Åži ce-o să facă, o să ne asculte pe toți?
– În mod cert. Nu vezi ce fonduri au ? Lor mereu le suplimenteză, la toate serviciile astea… Pănă la urmă o să împărțim țara în numai două categorii, urmăriți și urmăritori…
– Exagerezi…
– Crezi ? Mai uită-te și tu în jur…
Ne-am despărțit oarecum jenați.
– Mai dă și tu un telefon când poți, mai bem o cafea…
A dat din cap fără să ințeleg care ar fi răspunsul. Am plecat cu sentimentul că lumea înnebunește. Numai pe timpul lui Ceaușescu tremuram de teama că suntem ascultați și urmăriți. De-atunci s-a făcut o revoluție, am schimbat Constituția și o groază de preșe-dinți… S-a schimbat ceva, nu?…
Telefonul îmi vibra în buzunar. Am aruncat o privire pe ecran și m-am surprins ezitând înainte de a răspunde. Cine știe ce-o mai vrea și frate-miu…
– Ce faci?, m-a întrebat.
Era să-i răspund „bine”. Mi-am înghițit răspunsul. Dacă se întreabă ” ăia” ce fac de o duc bine, acum când aproape toată lumea o duce rău ? Așa că am zis ” hm…”
