Cu totul diferit este pusă problema într-O scrisoare pierdută, în care Zoe joacă rolul Damei de Cupă. Ea este consoarta prezidentului Zaharia Trahanache și ibovnica prefectului Åžtefan Tipătescu. Își poartă secretele sub mirobolantele portjartiere, în cel mai temut ascunziș. Zoe are de făcut alte jocuri, la alt nivel al societății. Caragiale o distribuie în mijlocul unei intrigi politice și cu ajutorul ei rezolvă dilema alegerilor și a candidatului. Pe Zoe nu o mai vedem în obscuritatea grădinii de roze, insignifiantă și pierdută în suferință. Zoe este o femeie puternică, „cu ambiț”, iar scenele în care apare sunt amplasate în birouri de prefectură, cabinete, sediu de partid. Locuri publice. Zoe este recunoscută de public și autorități. Ilustrativă pentru perso-nalitatea ei este scena în care hotărăște să se salveze din gafa cu scrisoarea pierdută: „Da, sunt hotărâtă, îl conjura ea pe Fănică, și trebuie să biruiesc tot, și pe tine, așa de hotărâtă sunt !”
În piesa Conu Leonida față cu reacțiunea apar două femei, coana Efimița și Safta, slujnica acesteia. Între cele două femei nu există contraste psihologice. Ele trăiesc într-o armonie blândă, casnică. Nu există scepticism. Dar nici entuziasm. Cu Efimița se sfârșește o lume (are deja 56 de ani), amintind de una dintre frazele lui Caragiale însuși: „Începem o altă istorie mai puțin veselă decât cea de până ieri.” Există o scenă de o tandrețe covârșitoare în care, într-o odaie modestă din mahala, conu Leonida, în halat de casă, povestește despre revoluții. Într-un colț al încăperii există o sobă cu ușa deschisă prin care se văd câțiva tăciuni pâlpâind. Efimița este îmbrăcată în camizol și îl ascultă somnoroasă. „Trebuie să fie târziu, Mitule; ne culcăm ?” întreabă Leonida. „Douăspce trecute, bobocule” îi răspunde femeia. Din nou Leonida: „Vezi dumneata cum trece vremea cu vorba…” Åži iarăși femeia, după un timp: „Ei ! cum le spui dumneata, să tot stai s-asculți; ca dumneata bobocule, mai rar cineva !” Åži Leonida îi povestește în continuare despre „Galibardi” și despre republici în care nimeni nu mai plătește impozite și toată lumea este fericită.
Pun capăt acestui text îndemnând cititorii lui ILC la reconciliere cu personajele lui, trecând cu vederea injustețea unor aprecieri critice doar pentru faptul că au fost scrise în perioada comunistă din România, dintre care le amintesc doar pe cele ale lui C.Dobrogeanu Gherea care se întreba „Cine oare ar putea să nege dreptul lui Caragiale de a le ridiculiza, de a le biciui, de a le expune la râsul și disprețul public ?” și lui Camil Petrescu atunci când acesta invocă „o galerie de personaje care unesc odiosul, fiindcă sunt clasa exploatatoare”.
Lili GOIA
goia.lili@yahoo.com
