.IRENA.jpg "9ambulanta-(2)")
Am o stimă și o admirație deosebită pentru medici, în primul rând pentru cei care lucrează în medicina de urgență, deoarece pentru ei fiecare secundă contează. Văd zilnic ambulanțe prin oraș, care știu că gonesc pentru viață. În urmă cu ceva timp, îmi propusesem să petrec o noapte alături de echipajele Ambulanței Vrancea, dar ceva mă oprea. Îmi era teamă că cei de la conducere nu vor fi de acord, iar angajații mă vor privi destul de stingher, dar curiozitatea mi-a dat curaj. Așa că i-am cerut permisiunea managerului SAJ, medicul Mircea Stoenoiu, să petrec o noapte la sediul din Focșani. Acesta a fost de acord, așa că tot ce mai aveam nevoie era curajul meu de a petrece o noapte cu îngerii care salvează vieți. După scurt timp, mă hotărâsem. Somnul de duminică noapte mi-a fost destul de agitat. Mă frământau tot felul de gânduri și îmi era teamă. Ziua de luni a trecut foarte repede și s-a făcut ora 22.00. M-am dus la sediul Ambulanței din Focșani, am sunat la interfon și am intrat înăuntru. În sala de așteptare erau mai mulți asistenți medicali și ambulanțieri. M-am prezentat și m-am așezat pe canapea. Cei din jurul meu mă priveau puțin suspect, iar eu aproape că tremuram de emoție.
După cinci minute, medicul Dănuț Ceamburu vine din camera de gardă, iar eu încep să îi explic de ce am dorit să vin să stau o noapte cu ei. Medicul Ceamburu îmi spune foarte amabil că pot sta cât de mult doresc alături de ei. Timpul trece și stațiile pe care le aveau asistenții nu anunțau nicio urgență. Pe chipul acestora se citește o rază de fericire, căci dacă din stație nu se aude nimic înseamnă că lumea e sănătoasă.
Medicul Ceamburu scrie poezii
Nefiind nicio urgență, medicul Ceamburu începe să îmi povestească despre pasiunile sale. Îi plac poezia, desenul și sculptura. De la 18 ani, când a fost îndrăgostit de „o fată incredibil de frumoasă” a început să scrie poezii despre iubire și femeie. „Femeia ocupă un loc special în viața mea. De la 18 ani scriu poezii. Se întâmplă ca inspirația să îmi vină în orele de gardă, când sunt în ambulanță. Eu sunt îndrăgostit de iubire. Iubirea e o stare de spirit”, îmi spune medicul Ceamburu.
În compania acestui medic minunat, timpul trece repede. Experiența sa de viață e interesantă, iar dulceața vorbelor sale e molipsitoare. Îmi spune că, de multe ori, când salvează viața cuiva, obișnuiește să viziteze persoanele respective în spital. „Am avut un caz cu o poștăriță care făcuse stop. Am salvat-o și acum e internată în spital. Din când în cînd mă duc la ea să văd ce face. Ea nu știe cine sunt. Probabil că îi voi spune cândva”, povestește medicul Ceamburu.
În timp ce îmi povestește despre viața sa, medicul Ceamburu are privirea ațintită în ecranul calculatorului în care apar urgențele. „Până acum e o seară liniștită. Mai rar”, îmi spune medicul. Deodată, pe ecran apare un caz în care o persoană solicită un sfat medical. În câteva secunde, medicul sună la dispecerat și întreabă dacă poate fi de ajutor. Doamnele de la celălalt capăt al firului îi spun că s-a rezolvat. „Mai rar, oamenii de cele mai multe ori exagerează simptomatologia numai ca să vină ambulanța la ei”, îmi explică medicul.
Sfârșitul de săptămână și marile sărbători religioase, cele mai aglomerate
Discuția ne este întreruptă de telefonul unei asistente, care anunță că o gravidă are nevoie de transport la spital ca să nască. Asistenta cu ambulanțierul fug către garaj, se urcă în ambulanță, aprind semnalele luminoase și pleacă în viteză. Medicul Ceamburu pleacă în Camera de Gardă pentru a mo-nitoriza solicitările care vin de la vrânceni. Eu intru în vorbă cu doi asistenți medicali. Unul dintre ei începe să îmi povestească despre meseria pe care o practică. „E incredibil de frumos ceea ce fac. Pur și simplu îmi place să salvez vieți. Ai cazuri diferite, mereu te confrunți cu o altă situație. Mă implic și nu mă mai gândesc la nimic altceva decât la caz. De obicei, până acum trebuiau să fie mult mai multe urgențe. Foarte rare sunt nopțile liniștite. Cele mai multe solicitări sunt a doua zi de Paște. Oameni care mănâncă sau beau prea mult, intoxicații cu etnobotanice, agresiuni…tot felul de cazuri. Åži în serile de sâmbătă sunt cazuri multe. Cele mai multe cu intoxicații etanolice și agresiuni”, îmi spune acesta.
O adolescentă de 16 ani trebuia să nască
Se face ora 1.00, stația unui asistent anunță că o femeie de 53 de ani, din Focșani, acuză o senzație de sufocare. În mai puțin de două minute, asistentul, împreună cu ambulanțierul se urcă în ambulanță și pleacă. În același timp sosește echipajul care fusese solicitat în jurul orelor 12. Asistenta îmi explică că era vorba de o tânără de 16 ani, din Urechești, în durerile facerii. Era la prima naștere. Adolescenta a fost stabilizată de către echipajul Ambulanței și transportată la spital.
„Cred că ne-ai purtat noroc. Să mai vii!”
Era 1.30, echipajul care plecase la femeia de 53 de ani din Focșani s-a întors în stație. Asistentul începuse să îmi explice cazul. „Era o femeie de 53 de ani, care avea probleme cu tiroida și din cauza asta avea o senzație puternică de sufocare. Am investigat-o și am transportat-o la Spitalul Județean”, mi-a spus acesta. Nefiind obișnuită să stau trează noaptea, oboseala începea să își facă simțită prezența, așa că îmi iau o cafea de la automat și încep să o savurez. Privesc chipurile celor din cameră, și nicio persoană nu dădea semne de oboseală. „Experiența își spune cuvântul. Eu nu dorm nici înaintea gărzii, nici după. Cafea beau rar. M-am obișnuit. De cele mai multe ori sunt si-tuații în care, chiar și pe timpul nopții, nu ai timp să te întorci în stație de la un caz și pleci la altul. Seara asta e foarte li-niștită. Cred că ne-ai purtat noroc. Să mai vii!”, îmi spune un asistent medical.
Timpul începe să treacă mai repede, iar stațiile nu anunță nimic. Unii ambulanțieri își povestesc ce au mai făcut, alții privesc la televizor, asistentele medicale veghează pe ecranul în care sunt transmise urgențele de către dispecerat. Din stația unui asistent se aude. „47 la urgență”, 47 fiind numărul de la ambulanță. Asistentul și cu ambulanțierul fug către mașină. În fuga lui, asistentul îmi spune „Când mă întorc îți spun despre ce e vorba”. Un coleg îl completează. „De cele mai multe ori, una se anunță și altceva găsim la caz. Sunt numeroase experiențele în care oamenii spun că le este foarte rău, și cînd ajungem la caz, îi găsim cu sacoșica la poartă, și ne spun că au programare la policlinică”, îmi spune asistentul. Discuția mea cu asistentul me-dical continuă. Acesta îmi povestește despre accidente rutiere și intervenții care l-au marcat, dar și despre viața sa, în general.
Între timp, se întoarce în stație, echipajul care plecase cu ceva timp în urmă. După cum îmi promisese înainte să plece, asistentul mi-a spus despre ce era vorba. „Era un tânăr de 22 de ani, din Focșani, cu dureri abdominale. Era alb ca varul la față. L-am transportat la spital”. Se face ora cinci. Nicio urgență nu mai venise către Ambulanță. Discuțiile continuau între membrii echipajelor. Subiectele erau diverse: comunism, mașini, accidente rutiere, pasiuni, intervențiile din perioada căderilor masive de zăpadă etc. Unul dintre ambulanțieri îmi spune: „Domnișoară, nu prea ai avut noroc în noaptea asta. Tare a fost liniștită. De obicei, liniștea asta era relativă. Că au mai fost situații în care după o perioadă de liniște, am intervenit la un accident mortal, dar văd că e aproape dimineață și liniștea încă persistă”.
Oameni modești care salvează vieți
În discuțiile pe care membrii echipajelor le aveau, eu am rămas martor ocular.
Vedeam pe chipurile lor atât de multă dăruire și seninătate… Le privesc mâinile și mă întreb câte vieți au salvat. Le privesc ochii și mă gândesc câte nenorociri au văzut. Seara aceasta a fost foarte liniștită, dar în alte zile au fost multe cazuri grave. Oameni care se aflau la un pas de moarte, oameni care își pierduseră speranța. Dar, pe cealaltă parte sunt cadrele medicale de la Ambulanță, echipe foarte bune, care salvează vieți. Pentru ei, orice secundă contează, deoarece oricând printr-un apel de urgență cineva le cere ajutorul. Pentru cei în necaz, cadrele de la ambulanță sunt îngerii care le redau speranța și șansa unei vieți.
Mă uit spre ceas și aproape că se făcuse ora șase. Lumina zilei a început să invadeze orașul. Mă hotărăsc să plec spre casă. La plecare le mulțumesc din suflet echipajelor că mi-au permis să petrec o noapte alături de ei. Pe drum, aerul rece mă trezește și ajungând acasă, încep să reme-morez cele întâmplate la Ambulanță. În compania unei căni de cafea, observ că noaptea de care m-am temut cel mai mult, s-a dovedit a fi una pe care nu o voi uita niciodată. Cei pe care i-am cunoscut, sunt oamenii din spatele vieții, care dacă nu ar exista, totul ar fi un haos. Este vorba despre asistenții medicali, ambulanțierii, medicii de la Serviciul de Ambulanță. O mână de oameni care salvează vieți, fără a face din aceasta un motiv de laudă. Un colectiv minunat, cu competențe deosebite, care au cea mai grea misiune, aceea de a salva vieți. Experiența mea se încheie aici, dar nu și cea a cadrelor de la Ambulanță. Ele vor salva în continuare vieți și vor reda speranța!
.IRENA.jpg&description=O+noapte+al%C4%83turi+de+%C3%AEngeri){kind=link}