Există un singur moment când am impresia că noi, cu toții, jucăm teatru: în caz de mare fericire. Fața devine instrumentul unor stări atât de diverse și cu manifestări atât de diferite, încât privitorul uită cauza acestui spectacol gestual, zăpăcindu-se cu totul. Din râs, unii dau în plâns. Își justifică lacrimile, dând vina pe emoțiile prea puternice pe care le încearcă. Oamenii fericiți sunt, cred eu, cei mai desăvârșiți actori, căci entuziasmul capătă forme de expresie intim legate de structura sufletească a fiecăruia, dar teatrul e mai mult decât atât. Teatrul e oglinda cea mai cinstită a lumii din jur. Satiră socială, comedie moralizatoare sau drama impresionantă, clar e că, indiferent de gen, teatrul adună oamenii împreună, spunându-le de fiecare dată ceva nou despre ei înșiși.
De ce au nevoie adolescenții de teatru?
În urma unui studiu atent, publicat în dosarul revistei „Dilema Veche” (numărul 419, 23-29 februarie 2012), Codruța Popov, secretar literar la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, din Timișoara, mărturisea că „un segment de public câștigat în ultimii ani este format din copii și adolescenți”. Într-adevăr, la această vârstă fragedă, cu gândul la copilărie și cu aspirații de matur, adolescentul modern simte nevoia unei disimulări. Nerecunoscându-se, dar în același timp căutându-se, el privește în jur și confundă personajele cu actorii, așa cum i se întâmplă și atunci când trebuie să discearnă între bine și rău sau între sine și celălalt.
Plăcerea jocului
În fiecare an, în orașul Focșani, are loc un concurs teatral între licee, denumit de mult timp STEF. Această activitate demonstrează nu numai implicarea tinerilor în ateliere teatrale, ci și faptul că aceștia își fac cele mai îndrăznețe și ambițioase vise privind o posibilă carieră pe scenă. Spectacolele din anii anteriori sunt întotdeauna un semnal de alarmă: generația nouă dorește să clădească ceva, să îmbrace vechea artă a teatrului în noi veșminte, în noi figuri, în noi modalități de expresie. Sunt mulți veniți, dar puțini aleși, animați de o pasiune autentică. Dorința de a fi vedetă nu este un impuls suficient, actorul debutant trebuie să simtă o plăcere nemărginită pentru joc și transfigurare, criterii urmărite și de regizorii care recrutează talente dintre aspiranții focșăneni.
Arta de a privi
A fi spectator e un privilegiu și odată ce te așezi în scaunul plușat dintr-o sală de teatru, ai devenit subit o altă persoană. Identitatea civilă nu mai are nicio însemnătate. Statutul, preferințele sau mediul devin detalii insignifiante. Tot ce a rămas este gestul reciproc de generozitate dintre actor și spectator. Cel dintâi comunică activ, folosindu-și imaginația și talentul pentru a transmite un mesaj, iar cel din urmă are datoria de a-și deschide sufletul cu onestitate, lăsând cale liberă unei conversații gestuale complexe. Chiar și spectatorul comunică, poate cel mai mult, însă asemenea lucruri nu sunt la fel de vizibile. Nu există o scenă a publicului, cel puțin nu în lumea materială. De fapt, el pregătește latent, în spiritul său fremătător, o piesă secretă, intrinsecă pe care o va revela actorului la final, aplaudându-l sau privindu-l lung, întrebător și nedumerit. Teatrul e singurul domeniu unde politețea ar trebui exclusă. În afară de a menține câteva reguli elementare, eu aș desființa aplauzele automate. Sfârșitul unei piese îl scrie publicul și el are puterea de a accepta sau de a refuza omagiul creator al dramaturgului. De când dictează bunul-simț când trebuie să aplaudăm? Aplauzele din oficiu nu răsplătesc munca susținută a actorilor, ci îi înșeală, vânzându-le aceeași marfă pe care ei încearcă să ne-o livreze. Ei joacă în „Revizorul” de Gogol, iar noi în drama „Compromisurile etichetei”, imaginată de prejudecățile cu care venim de acasă. Un spectator veritabil nu se plânge că îl dor mâinile, fiindcă el aplaudă mereu cu inima.
Ziua mondială a teatrului
Digresiunea despre teatru și abilitatea de a-l înțelege a fost inspirată de momentele pe care le-am traversat și pe care încă le mai traversăm… Mă refer la „Galele Teatrale Focșănene”, festivitate somptuoasă organizată de teatrul municipal „Maior Gh. Pastia”. E o adevărată sărbătoare să asiști zilnic, dacă îți permite bugetul și timpul, la câte o piesă. Acest eveniment a fost inițiat din nevoia acută de a ne sincroniza cu restul planetei în celebrarea uneia dintre cele mai nobile arte. Din 1961, în cadrul celui de-al IX-lea Congres al Institutului Internațional de Teatru, A. Kivimaa a propus, din partea finlandezilor, crearea unei zile speciale, închinată teatrului, actorului și spectatorului. S-a decis ca această zi să fie 27 martie, moment când este aleasă o personalitate marcantă în domeniu, învestită cu misiunea de a transmite un mesaj, pe plan mondial. În 2012, figura-cheie este John Malkovich și cuvintele alese de el își îndeplinesc cu prisosință misiunea de a motiva setea pentru tot ce înseamnă teatru și oglindire a vieții, așa cum este ea:
” […] Vă doresc să fiți binecuvântați cu talentul și rigoarea necesare pentru a ne învăța bătaia inimii umane în toată complexitatea ei, precum și cu modestia și curiozitatea necesare pentru a face din aceasta munca voastră de o viață. Fie ca cei mai buni dintre voi – căci doar aceia, numai rareori și pentru scurt timp vor reuși – să fie în stare să ilustreze elementara întrebare: „cum este viața?” Succes!”
Cristina STANCIU
Colegiul Național Unirea
