Biroul lui Ion era lung ca o zi de post. Gheorghe păși pe covorul gros acceptând plăcuta scufundare între firele groase de lână. Singurul lui regret era că nu se poate afunda cu totul. După atâția ani, de cînd îl avea șef pe Ion, ajunsese să înțeleagă, chiar și din glasul șefei de cabinet, că Ion era supărat. Acum era supărat rău. Înțepeni la doi pași de masivul birou. Salută respectuos. Nu fu invitat să se așeze. Părea că Ion nu observase prezența lui. Ä‚sta era un semn că treaba era groasă. Groasă rău.
– E groasă, bă, Gheorghe, îi confirmă Ion. Acu’ ce veni de la boss. Ce să spun, mai avea un pic și ștergea pe jos cu mine… E supărat rău. L-a chemat ministru de dimineață. Cică, gata, nu se mai poate! Ä‚la Mare cere toleranță zero la corupție și evaziune. Îs disperați, le trebuie bani… Pensii, nu, salarii, nu, mai vine și nenorocita asta de campanie electorală și țipă toți după bani… Asta e… M-a chemat și mi-a dat termen o săptămână să găsesc, dracu’ știe de unde, pe cineva incoruptibil, cinstit, fără inimă, fără mamă, fără tată…. Bă, ăsta trebuie să facă pe dracu-n patru și să radă tot, fără milă, pricepi, tu? De-asta te-am chemat. Vezi cum faci, treaba ta, da’ vreau pe cineva care să corespundă! Răspunzi cu capu’, Gheorghe! Cauți prin toată țara, nu mă interesează, da’ săptămâna viitoare vreau să mi-l prezinți! Tre’ să mă duc cu el la ministru. Hai, la treabă, bag seamă că pierzi timpu’!
Gheorghe ieși aproape dărâmat. Parcă dintr-o dată se îngroșase covorul și avea senzația că înoată. De unde mama naibii să găsească el pe cineva care să corespundă criteriilor cerute?! Auzi: fără inimă, fără mamă, fără tată, incoruptibil… Au luat-o razna!, concluzionă intrând în biroul lui. Scoase o sticlă și bău cu sete. Fără pahar. Se prăbuși în fotoliu. Aproape că ațipise când secretara îl anunță că a telefonat fecior-su, să nu uite ce-a promis. Gheorghe dădu din cap a lehamite. Fiecare cu ce-l doare…
Ațipeala dispăru brusc. O idee îl săgetă aproape dureros. Puse mâna pe telefon:
– Să vină Vasile, de la tehnic, țipă el în receptor.
La finalul săptămânii, Gheorghe reveni în biroul lui Ion. Tremura de emoție. Repeta în gând indicațiile primite și se tot încuraja. Ion ridică privirea de pe hârtiile împrăștiate pe birou. Surprins să-l vadă pe Gheorghe însoțit, își puse ochelarii. Semn de supărare.
– Ce-i, mă, Gheorghe, te-ai luat la trântă cu corupția și evaziunea și te-a luat frica? Ce-i cu ăsta… de la trupele speciale?! Bag seamă că ți-e frică și de mine, odată ce ai îndrăzneala să intri cu el în birou!…
Gheorghe zâmbi satisfăcut. Trecuse primul test.
– Åžefu, anunță el pompos, vi-l prezint pe Robofisc! Arma noastră letală împotriva corupției și evaziunii….Incoruptibil, fără inimă, fără mamă, fără tată! Așa cum ați ordonat! Robofisc! Åžtiți, Robocop, la americani, Robofisc, la noi!
Ion se ridică de pe scaun. Fața lui, un amalgam de expresii și gânduri nerostite, își schimba culoarea ca becurile din discotecă. Realiză cu greu că Gheorghe nu glumește. Da, masivul însoțitor al lui Gheorghe părea un robot. Se apropie de prezența insolită și începu să se învârtă în jurul ei curios. Armura strălucitoare, din material indestructibil, îți lua ochii.
– Are cel mai tare soft, Åžefu!, continua prezentarea Gheorghe. E dat dracu, miroase corupția și n-are scrupule! Mi-au zis ăștia de la tehnic că are și capacitatea de a individualiza pedepsele. Adică…ai furat mai puțin, pedeapsă mai mică, ai furat mai mult, te ia mama dracului! E belea, vă zic eu, o să cadă ministru pe spate când l-o vedea…
Ion își revenise din uluială. Îndrăzni chiar să pună mâna pe robot. Atingerea metalului rece îi dădu fiori dulci.
– Ia dă-i drumu. Mă, Gheorghe, să vedem ce face…
Gheorghe percută rapid.
– Gata, dom Åžef! Are aicea un buton, „On”. Pornit, adică, dom Åžef, explică el umil.
– Lasă, bă, Gheorghe, că înțeleg și eu americana!, îl avertiză Ion.
Preluă oarecum meritul realizării robotului, pe bună dreptate până la urmă, doar Gheorghe era subalternul lui, nu invers.
Robofisc se însufleți brusc. Luminițele se aprinseră, mîinile i se mișcară, capul se roti. Mecanismele interioare scoteau un bâzâit plăcut, de stup. Ion și Gheorghe îl priveau ca pe o arătare căzută din cer și de la care aștepți un semn de pace. Erau gata să predea Pământul. Robofisc îi dădu lui Gheorghe primul semn, ignorând parcă ierarhia funcțiilor. Palma fu atât de puternică încât Gheorghe dărâmă fotoliul. Ion n-apucă să reacționeze. El primi două palme, la fel de puternice.
Din spatele biroului unde fusese aruncat, Ion își reveni primul. Å¢ipă disperat la Gheorghe, să oprească robotul. Gheorghe sări de-l opri, și el mirat de curajul lui. Amețiți și bulversați de reacția robotului, se priveau jenați.
– Ce dracu-i asta, bă, Gheorghe, ce-avu ăsta cu noi?!
– Eu zic că-i defect, Åžefu, altfel nu se explică! N-o fi gata softu’… Nu vedeți ce scăpări are?!
– Așa zic și eu, ce mama naibii! Du-l înapoi să-l repare! Îți dai seama, bă, Gheorghe, dacă apucam să mă duc cu el la șefi? Nouă ne-a dat niște palme, dar pe ăia cred că-i omora cu bătaia!
