Ionuț Asaftei, din Mărășești, acum în vârstă de 26 de ani, este imobilizat la pat de doi ani din cauza bolii rare de care suferă și care i-a retezat toate speranțele într-un viitor independent: neurofibromatoză. O boală păcătoasă, din pricina căreia i s-a format o tumoră pe creier, ce i-a afectat definitiv mersul. „Medicii mi-au spus clar că dacă mă operează fie o să mor, fie o să și orbesc, pe lângă faptul că nu voi putea nici merge”, explică el, spunând că dacă a reușit într-un fel să-și accepte soarta, nu se poate nicicum obișnui cu izolarea totală în care aceasta l-a aruncat. „Nu pot împinge roțile unui fotoliu rulant pentru că nu am putere în brațe. Cel mai mult îmi doresc un motor din acela cu trei roți, special pentru persoane cu handicap, cu baterie reîncărcabilă, dar costă 1.000 de lei și nu am de unde să adun acești bani”, spune Ionuț. Cine dorește să-l ajute să-și poată cumpăra acest mijloc de transport, unicul care i-ar reda cât de cât independența, o poate face donând orice sumă de bani fie la sediul redacției noastre, fie contactându-l direct la numărul de telefon 0726.835.736
Pentru unii dintre noi, visul suprem este obținerea unei case. Pentru alții, scopul vieții este un cont gros în bancă, la care se adaugă călătoriile pe tărâmuri îndepărtate, sau cumpărarea a cine știe cărei mărci de autoturism. Åži tot visând la lucruri materiale, ce ne par greu de atins, uităm să ne prețuim cea mai prețioasă dintre toate averile unui om pe acest pământ: sănătatea. Chiar dacă dorințele lui erau mult mai modeste, limitându-se la a spera într-o viață normală, la această concluzie a ajuns și Ionuț, tânărul de doar 26 de ani, pentru care visul suprem a devenit motorul cu trei roți și cu baterie reîncărcabilă care să-i redea independența…
Coșmarul lui a început în urmă cu doi ani, cu niște „dureri groaznice de cap. Pur și simplu nu mai puteam să fac nimic de durere, mă chinuiau zi și noapte și am ajuns chiar să nu mai pot merge din cauza lor… M-am dus la spital la Mărășești, pe vremea aia încă mai exista… M-au trimis la neurologie la Focșani și în urma unei tomografii am aflat că am o tumoră pe creier. Mi-au făcut trei puncții și la a patra am simțit ceva, ca și cum m-ar fi curentat, și de atunci n-am mai putut merge… Așa că de la Focșani m-au trimis la Spitalul Bagdasar, la București, pentru operație… M-au costat vreo 700 de euro toate investigațiile medicale și tot fără niciun folos. Am mers apoi la Spitalul «Sfântul Spiridon» din Iași, acolo am făcut altă serie de investigații și mi s-a spus clar că nu pot fi operat pentru că pot orbi, sau chiar mai grav. Åži am aflat că am neurofibromatoză tip II, o boală rară și păcătoasă… Îmi apar pete pe piele, noduli, am dureri îngrozitoare de cap, mă doare spatele, am spasme… am făcut chiar și o criză de epilepsie…”, a explicat Ionuț.
„Mă târăsc în genunchi ca să ajung la WC”
Ionuț trăiește împreună cu tatăl său, Nicolae, de 65 de ani, într-un spațiu extrem de zgârcit. O cămăruță în care, de când a murit mama tânărului, se simte clar nevoia unei mâini de femeie. În aceasta dorm, noapte de noapte, tatăl și fiul, în cele două paturi lipite unul de altul. Ionuț nu poate merge altfel decât cărat de părintele său, iar când acesta este plecat cu treburi de acasă, bietul lui fiu se târâie pe genunchi să poată ajunge în locul unde și regii se duc pe jos…
De doi ani, cămăruța cu pereții spoiți cu dâre de var, cu ușa prin care bate ne-stingherit vântul și cu ochiul de geam, prin care Ionuț asistă la alternanța zilelor și a nopților, a devenit închisoarea la care a fost condamnat, fără vină, de propriul destin… De când s-a îmbolnăvit, tânărul a fost uitat de prieteni și singura lui legătură cu lumea sunt emisiunile de la televizor. Un televizor vechi care, din fericire, încă mai merge… „Am făcut sacrificii și am reușit să cumpăr și un calculator, de la cineva care m-a păcălit. Mi-am pus și net de la Rom-telecom, am făcut contract și rău am făcut, că acum plătesc degeaba 80 de lei pe lună. Asta pentru că calculatorul s-a stricat și cei de la Romtelecom nu înțeleg că nu mai am cum să folosesc netul… Din pensia mea de 230 de lei trebuie să le dau și lor 80 degeaba, încă opt luni… Era bine când aveam internet, mai vorbeam pe mess, mai jucam jocuri, citeam despre boala mea… Acum stau zile și nopți numai aici, în pat, și credeți-mă, este îngrozitor!”, mărturisește tânărul.
De doi ani zace în patul său, apăsat de aceiași pereți. De doi ani, privirile îi cad pe aceeași sobă neagră de fier, care i-a ars astă iarnă toți banii (dați pe lemne). Pe același aragaz vechi, cu două ochiuri unde tatăl său mai gătește când are din ce. Åži pe bufetul jerpelit pe care stă cocoțat televizorul… Sunt lucrurile lumii lui, ale lumii lui strâmte, chinuitoare, de care mai ales nopțile își aude gândurile și amintirile și du-rerea spărgându-se cu zgomot… Åžtie că cioburile vremilor când a fost și el un om întreg nu se vor mai lipi vreodată. Åži-atunci, nevăzut de nimeni, Ionuț plânge… Își plânge toată nefericirea dăruită – „Doamne, de ce tocmai eu?!” – de destin…
„Îmi plăcea foarte mult să muncesc”
În urmă cu doi ani, când s-a trezit că nu mai poate merge, lui Ionuț nu i-a venit să creadă! A fost extrem de activ tot timpul, iar din cauza greutăților de acasă a fost nevoit să muncească încă de la 14 ani. „Mi-a plăcut să muncesc eu pentru banii mei și mergeam la crăpat lemne, la făcut beton, la toate treburile la care era nevoie de unul ca mine. Mi-a plăcut foarte mult să muncesc,să-mi câștig pâinea și de aceea, nu prea aveam eu timp liber… Vroiam să-mi fac camerele astea frumos, că știu zidărie, mă gândeam să-mi iau animale să le cresc… Aveam de gând să mă duc afară, să-mi fac un rost… Îmi plăcea să mă mai duc la pescuit, aici, la carieră… Mai ieșeam cu prietenii, îmi plăcea să mă duc în parc să stau pe bancă, la discuții cu ei… Acum am rămas singur… Închis aici. Nu mă pot mișca și asta e cel mai greu”, explică Ionuț.
La început se mai putea deplasa sprijinit de un cadru. Apoi a ajuns în fotoliul rulant pe care acum însă, nu-l mai poate împinge. „De aceea, îmi doresc foarte mult un motor din ăla cu trei roți, special pentru handicapați, cu baterie reîncărcabilă… Cu el aș putea merge pe drumurile de aici, aș putea ajunge și eu până în Centru, aș mai vedea oamenii la față, aș putea ieși din camera asta, din curtea asta…”, spune sărmanul.
Motorul costă 1000 de lei
De-a lungul celor doi ani de când a devenit persoană cu handicap grav, Ionuț a învățat pe propria piele că, pe lângă faptul că prietenii l-au părăsit – „asta-i viața” -, nimeni nu-i dă nimic gratis. Din puținii bani rezultați din indemnizația proprie și cei ai tatălui său, încearcă să întindă cât se poate pentru alimente și medicamente. Åži tot au adunat datorii la magazinul din colț… „Ca să ajung la comisie, zilele trecute, m-am rugat de o cunoștință care are mașină, de m-a dus pe datorie. Trebuie să-i dau 60 de lei… Ar trebui să fac tratament de recuperare, dar nu am bani pentru asta. Am primit tri-mitere de la comisie să mă duc la Centrul de Servicii recuperare Neuromotorie de la Odobești, dar și ca să ajung acolo îmi vor trebui bani… Åži nu știu ce să mă fac acum, că precis va trebui să mă duc iar la Focșani, la spital, să văd de ce îmi curge sânge din ureche… Doamne ferește să rămân și fără auz… Åži asta înseamnă iar bani”, explică tânărul.
Cel mai mult își dorește însă acel motor cu trei roți, care să-i redea cât de cât independența. S-a interesat și a și găsit unul, la cineva din Mărășești, care i l-ar vinde pentru 1.000 de lei. Bani pe care Ionuț spune că îi este imposibil să-i economisească…
Poate că cititorii noștri, care au demonstrat de atâtea ori că știu ce înseamnă generozitatea, îl vor ajuta pe bietul băiat să-și vadă micul său vis împlinit… Orice sumă de bani donată i-ar putea aduce mai aproape îndeplinirea dorinței de libertate de mișcare… O mie de lei, doar o mie de lei costă acest lucru, care pentru Ionuț înseamnă un adevărat miracol.
O mie de lei pentru un pic de fericire, în viața acestui băiat tot mai nefericit…
