De când cu celebrul moment Marilyn Monroe, decupat din filmul „The Seven Year Itch”, rochiile nu au declanșat atâtea controverse pe cât au făcut-o la debutul lunii mai, al acestui an. Odată ce căldura aproape văratică și-a intrat în drepturi, adolescentele au început să ignore blugii și adidașii, făcând rapid tranziția către ținute vaporoase și pline de fantezie. Doar că… în acest sezon, fustele scurte și rochiile până la genunchi sunt umbrite de o nouă modă. Majoritatea a ales: acum se poartă rochiile lungi, parcă măturând pământul! La mijloc nu este vreun exces de pudoare, ci concentrarea pe un alt punct de interes. Nu mai contează delicatețea picioarelor, ci suplețea taliei și zveltețea corpului, puse în evidență de contururile unduitoare ale unei astfel de rochii. Curtea școlii, pe care mai ieri am proclamat-o „loc al tuturor întâlnirilor”, s-a preschimbat peste noapte într-un carnaval de culori scăpărătoare, într-un exces delirant de nuanțe pastelate.
Unitate în diversitate
Motto-ul Uniunii Europene nu are doar valențe politice. El poate fi la fel de bine aplicat și în modă. Eleganța vestimentației, puțin mai sobră, comparativ cu anii anteriori, duce cu gândul la o rafinare colectivă a gusturilor estetice. Preocuparea de a impresiona, în esență aceeași la toate fetele, capătă cele mai neașteptate expresii. Unele își sporesc farmecul rochiilor cu un accesoriu prins în păr, altele optează pentru o curea discretă, iar cele mai îndrăznețe aleg o pălărie lejeră, dar indiferent cum își dozează forțele, fetele au decis ca vara asta să își facă apariția cu mult tact. Așa cum tagma feminină s-a aliat întru servirea bunului-gust, tagma masculină oftează după frumoasele vremuri de odinioară. Pantalonii trei-sferturi și tricourile ce dezveleau, aparent accidental, un umăr au rămas relicve ale unei copilării consumate. Acum, în locul prospețimii unei ținute lejere de vară, fetele apar toate, la unison, în rochii cu falduri generoase. Picioarele se pierd în cute adânci, nevăzute ochilor dezamăgiți și singurele oaze vizuale rămân umerii și trăsăturile feței.
Jocul de-a vacanța
Spectacolul de modă organizat tacit în fiecare pauză se sincronizează perfect cu muzica de la radio. Acordurile luminoase și optimiste completează defilarea fetelor și stând pe bordură, simți pentru o clipă, cu intensitatea unei realități prezente, că te aflii pe țărmul mării, la o oră de vârf. Atunci, rochiile albastre flutură în vânt cu spontaneitatea unor valuri, iar cele galbene-pai țin locul nisipului. În jur, veselie, dans și conversații asemenea ciripitului de păsări. Planurile de vacanță se fac și se desfac cu viteza gândului și reveria încetează odată cu sunetul clopoțelului. Orele trec mai greu și nerăbdarea adolescenților atinge atunci cote maxime. Bărbiile se sprijină în căușul palmelor, ochii se închid, atrași de vise trândave în care hamacul e desigur un element nelipsit și singurul stimulent eficient este apropierea precipitată a tezelor. Atunci, după ce fiecare conștientizează că în pofida căldurii de afară, încă mai trebuie să dea socoteală în fața profesorilor și a catalogului, o alură de maximă seriozitate ia locul zâmbetului ștrengar de adineaori. Vacanța e încă departe și orice năzuință mai îndrăzneață este doar un joc primejdios, un joc frumos, exersat de când lumea de toate generațiile: jocul de-a vacanța…
Farse la 30 de grade Celsius
Toată lumea știe că specialiștii au demonstrat deja cum râsul funcționează și pe post de terapie, deci e de la sine înțeles că melancolia, provocată de numeroase lecții și îndatoriri, poate fi atenuată prin glume bine plasate. Așa mi s-a întâmplat și mie recent, când colega mea de bancă s-a îndreptat spre mine, făcând o piruetă și rugându-mă parcă să îi admir noua achiziție: o rochie alb-negru, până puțin deasupra genunchiului, care aducea aminte de perioada interbelică. Croiala modernă dădea însă rochiei acea impresie de comunicare armonioasă cu prezentul. Am privit-o zâmbind și când să apuc să improvizez un compliment, ea se repede să-mi spună:
– Ia uite ce-am inventat!
Cu stupoare, observ cum își trage rochia. Un exces de exhibiționism, mă gândeam! O nevoie de exteriorizare, dar… de fapt, pe sub rochie, care în condiții normale ar fi funcționat ca o cămașă, colega cu pricina purta o pereche de pantaloni scurți. Deși vestimentația ei se compunea din două piese, nesincronizarea lungimilor acestora dădea iluzia unei rochii. Convinsă de efectul produs, colega a început să râdă, antrenându-mă într-un chicotit liniștitor, uitând tot ce învățasem la istorie despre întortocheatele subtilități ale sistemului politic american, chiar lecția din ziua respectivă.
Cristina STANCU
Colegiul Național „Unirea”
