Deschizând televizorul, s-ar putea crede că lumea întreagă fierbe în suc propriu. Mlaștina conflictelor politice coabitează cu atmosfera mereu sărbătorească a emisiunilor de divertisment și printre râsete stridente, se strecoară mereu câte o știre șoc. Senzaționalul, scabrosul și grotescul fac echipă bună în ziua de azi, adresându-se unui public pentru care irelevantul a devenit prioritar.
Adulții privesc cu speranță către adolescenți, spunându-și că tinerii le pregătesc un viitor mai bun, și adolescenții butonează telecomanda fascinați, în căutare de senzații tari. Dezamăgirile pe care fiecare generație le livrează celeilalte, formează treptat un cerc vicios atât de extins încât societatea se află în acest moment la un pas de colaps. Martorii acestor drame stau deoparte și își mângâie bărbile, arătând cu degetul către biblioteci: în ele se găsește înțelepciunea lumii și tineretului de azi îi lipsește elementara curiozitate de a citi mai mult, de a afla și de a căuta răspunsuri. Cinicii satirizează întreaga rețea modernă de informare, supraîncărcată cu inutilități, dar săracă atunci când vine vorba de cultură. Aceste observații, oricât de bine intenționate ar fi, nu au un fundament sigur. Cultura există și chiar dacă nu e în lumina reflectoarelor, ea continuă să captiveze prin ineditul ei. Totul e să știi unde să cauți. Cine se lamentează că nu mai găsește surse de cultură e prea prins de propriile regrete.
În continuare, mi-am propus să fac publice acele izvoare prețioase, la care cei mai mulți privesc cu spaimă. Poate că nu mai știm ce înseamnă cultura. Încă de mic, adolescentul e obișnuit cu ideea de informație într-un mod brutal, asociind-o cu sistemul de notare și cu pedeapsa. Concursurile și competiția din clasă îi arată că nota bună se obține printr-o suprasaturare de date. Deprins să memoreze, disprețuitor față de mersul domol al gândului, elevul renunță repede la ceea ce crede că înseamnă în ochii tuturor cultură. Potențialii oameni de cultură primesc eticheta de „tocilari” și odată rezolvată incomoda situație a găsirii unei scuze mulțumitoare pentru conștiință, mulți își iau la revedere de la propria dezvoltare.
O întrebare uitată: „Ce e cultura?”
Cultura la urma urmei înseamnă viață și spirit, umor și candoare. Ce rost au marii scriitori? De ce mai apar în manuale după secole și secole în care au fost studiați, descifrați și răstudiați? De ce continuă Newton să însemne ceva pentru un elev de clasa a VII-a, de abia inițiat în fizică? Poate pentru că tot ceea ce a acumulat omenirea mai prețios e șansa noastră de a avansa, poate pentru că informația nu e de ajuns pentru a forma caractere, poate tocmai de asta cultura, deschisă ca un evantai tuturor domeniilor, vine în întâmpinarea secolului XXI, e singura noastră cale de a ne descoperi personalitatea și de a o pune în slujba propriilor noastre dorințe.
Unde mai există cultură? Acolo unde există interes. Pe Youtube sunt înregistrate spectacole întregi de operă și de balet, Paganini are rezervat un cont al lui (numai capricii pentru vioară!) și filmele clasice sunt postate fără nicio reținere față de ACTA. Pe Trilulilu, există colecții de teatru radiofonic și teatru televizat, surse vaste de descoperiri uimitoare, față de care nu ne desparte decât un click, dar până și acea apăsare de buton, dacă nu e liber consimțită, nu duce nicăieri.
Reviste cu atitudine
Presa scrisă continuă să întrețină o nișă bine conturată, unde rafinamentul și valoarea educațională sunt menținute la standarde înalte, fără să lase impresia de didacticism sau încrâncenare. „Dilema veche”, care apare în fiecare joi cu dosarul Dilema, adică abordând o temă centrală care pune pe gânduri, care amuză sau care oferă prilejul unor întrebări mai vechi să se întâlnească cu unele răspunsuri mai noi, e încă o revistă populară, dar care lasă impresia supărătoare de elitism ermetic.
Cine citește „Dilema” în parc capătă o distincție prost înțeleasă, enervantă pentru cei din jur, ca și cum un sportiv ar ieși la alimentară cu medaliile de gât. Mai există „Historia”, un periodic care abordează teme dintre cele mai diverse, de la istoria națională până la originea perucilor în Franța Mariei Antoaneta, pentru cei interesați de domenii mai exacte, este disponibilă revista de popularizare a științei „BBC Focus” și nici măcar psihologii amatori nu sunt uitați, pentru ei opțiunile oscilând între „Psychologies” (ba glossy, ba serioasă) și „Scientific American Mind România” (mai greu de găsit, dar interesant concepută, aducând o explicație pentru orice fenomen, aparent firesc). De „National Geographic” nici nu mai amintesc, popularitatea publicației zădărnicește orice reclamă. Dar, cu toate astea, mai există și reviste la granița dintre supraviețuire și declin. E vorba de „România literară”, revistă specializată, mai puțin prietenoasă în abordările ei ermetice, condusă de Nicolae Manolescu. Revista e greu de găsit pe la chioșcuri, aproape inexistentă în peisajul presei contemporane. Cu toate astea, se poate găsi online, așa cum a început să se întâmple și cu „Observatorul cultural”.
Åži așa mai departe…
Există multe alte portițe de ieșire din cotidianul cenușiu și plat cu care ne-am obișnuit. Radio România Cultural, eteatru.ro, Agenda Liternet, Radio France Internationale, BBC Radio 4, bookblog.ro sunt alte și alte încercări de a-i deprinde pe tineri să aleagă. Nu e nimeni constrâns să se afunde în bezna buletinelor de ora 5, gama e atât de variată încât pericolul este de altă natură, nebănuit. Prins de atâta cultură modernă, un adolescent poate uita complet de rădăcinile de la care s-a pornit, ignorându-I pe clasici. Oricum am lua-o, jungla de știri și deschiderea prea mare oferită de internet, deschidere care devine la un moment dat derutantă, ne pun față în față cu întrebările la care adolescența s-a luptat mereu să răspundă: „Cine sunt eu și ce mă interesează pe mine de fapt?”.
Cristina Stancu
Colegiul Național Unirea
