Pe 10 iunie votăm. Åžtim deja cu cine, cum și unde. Nu știm însă cum se derulau procesele electorale în urmă cu 50, poate chiar 100 și ceva de ani.
Istoria parlamentară a României începe în 1831, când în Å¢ara Românească a fost adoptat regulamentul organic, aplicat, un an mai târziu, și în Moldova. Până în anul 1917, perioada modernă a României, votul era exercitat doar de o categorie redusă a populației. Acesta era numit vot cenzitar. „În România, votul cenzitar a fost reglementat prin Legea electorală din 1864, care împărțea electoratul în două categorii: electoratul rural, adică cei care plăteau o dare către stat de cel puțin 48 de lei anual, și electoratul urban, reprezentat de cei care plăteau o dare către stat de cel puțin 110 lei anual. Mai puteau alege, indiferent de impozitul plătit, preoții, profesorii academiilor și ai colegiilor, doctorii și licențiații diferitelor facultăți, inginerii și arhitecții”, ne-a precizat custodele Direcției Județene Vrancea a Arhivelor Naționale (DJVAN), Florin Dîrdală.
Pe 1 mai 1916, la Focșani, Tribunalul Județean publica listele electorale județene ale sufragiului cenzitar. În Colegiul I la Senat, cel mai înstărit era Gheorghe U. Negroponte, care și-a depus candidatura, de altfel, de mai multe ori. Candidații mergeau în vizite la alegători și era de bun simț să mănânce împreună cu gazdele. „În campania electorală, candidații trebuiau să facă numeroase vizite la alegătorii din colegiu, vizite care trebuiau repetate măcar o dată. În casa alegătorilor era potrivit să servească tot ce gazda punea pe masă, țuică, vin sau dulceață, și să cunoască numele fiecărui membru din familia alegătorului. În perioada zăpezilor, la alegătorii din zona rurală, se ajungea foarte greu, dar trebuiau vizitați și convinși să-și dea votul, pentru că numărul lor era semnificativ. Numărul foarte mare de alegători din Colegiile de Senat punea o presiune în plus pe candidați. De multe ori candidații, chiar câștigători în alegeri, intrau bolnavi în Parlament”, spune Florin Dîrdală.
Promisiunile au supraviețuit trecerii timpului
Votul universal a fost introdus pentru prima dată în Franța, în 1792, însă numai pentru bărbați. În România, tocmai în 1920.
S-a schimbat și campania electorală. Unii candidați, încercând să fie convingători, cărau pietriș cu căruțele, pe care îl descărcau pe ulițe, pentru ca localnicii să scape de gropi ori bălți, iar legionarii au inventat sintagma „Omul și pogonul”. „Căpitanul intra în sat însoțit de 200 de legionari cu pene la că-ciuli, încinși cu centurioane, cu pistoale și celelalte. Înalt, voinic, prezentabil, începea: «Mătușă, de ce mănânci numai mămăliguță cu ceapă, n-ai vacă?»; «N-am!»; «Secretarule, înscrie-o cu o vacă!»”, scria Ioan Scurtu, în cartea sa despre civilizația României, în anii de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.
O metodă eficientă era discreditarea adversarilor politici.
Mită electorală cu țuică, la crâșmă
Pe vremuri, voturile celor trecuți în neființă erau foarte folositoare. Ziaristul interbelic, Filip Brunea-Fox spune că atunci „când voturile celor vii nu le păreau îndestulătoare, reprezentanții guvernului apelau la rezervele electorale din cimitire, presa vremii fiind plină de acuzațiile opoziției, care spuneau că la alegerile din 1927 au fost mobilizate alei întregi din Cimitirul Bellu”.
Votanții erau mituiți cu țuică, iar alegerile se puteau pierde sau câștiga la cârciumă. Băutura era cea mai importantă, iar cârciuma locul ideal de desfășurare a campaniei electorale. La un miting electoral desfășurat în iulie 1927, la Hala Traian, Brunea-Fox a ascultat câteva promisiuni originale. Pe o căldură de 40 de grade, un candidat a știut ce să promită: ploaie. „Ne gândim noi la ploaie? Da domnilor, vom avea ploaie. Am organizat pe mâine o procesiune. Care din opoziție s-a dat cu ideea să facă așa ceva?”. Candidatul a câștigat uralele, dar a stat zile întregi la pat, răpus de insolație.
Tot un rol esențial îl aveau și „bătăușii electorali”, care făceau uz de bâtă, dar cu discreție.
Înainte de ’89, votul era de formă
La alegerile parlamentare din 1946, rezultatele oficiale îi dădeau câștigători pe comuniști și aliații lor din Blocul Partidelor Democrate. Aceste alegeri au fost pasul decisiv spre destabilizarea monarhiei constituționale și instaurarea regimului comunist, la sfârșitul anului următor.
Noua legislație electorală comunistă a lărgit dreptul la votul universal, proclamând dreptul la vot al tuturor cetățenilor care împliniseră vârsta de 21 de ani, inclusiv al militarilor activi. „Prin adoptarea Constituției din 1948, organul suprem al puterii de stat, sub condu-cerea și controlul căruia își vor desfășura activitatea toate celelalte organe ale statului, era Marea Adunare Națională. În fapt însă, organul legislativ suprem ajunsese în ultimii ani dinainte de 1989, doar un simulacru de Parlament, care nu facea altceva decât să aprobe legile și reglementările întocmite de organele de partid”, spune Florin Dîrdală.
Marea Adunare Națională (MAN) funcționa pe principiul actualului Parlament. MAN era o instituție chiar democratică. Dar numai pe hârtie. Fiecare deputat era dator să pre-zinte alegătorilor, periodic, dări de seamă asupra activității sale. Alegătorii aveau dreptul de a revoca oricând un deputat din MAN, dacă apreciau că nu își îndeplinește corect atribuțiile. În realitate însă, lucrurile nu stăteau chiar așa.
Roberta Anastase a văzut dublu, chiar triplu
Transformat în simplu exercițiu, votul își pierduse în ultimii ani dinainte de 1989 orice semnificație. Niciun material nu prezenta semne de întrebare pentru vreun deputat, toate legile și decretele fiind aprobate în unanimitate.
Revoluția din 1989 a redeschis calea democrației, separația puterilor în stat și respectarea drepturilor omului. „Revoluția din Decembrie 1989 a deschis calea revenirii României la un regim democratic autentic, bazat pe alegeri libere și pluralism politic, pe respectarea drepturilor omului, pe separația puterilor și răspunderea guvernanților în fața organelor reprezentative”, a adăugat Florin Dîrdală.
