După primele zile de zbucium, descrise pe larg sâmbăta trecută, programul de școală a redevenit un stil de viață. Trezitul devreme, bâjbâitul prin bucătărie, drumul pe jos spre liceu (pentru cine nu are carnet de conducere, desigur…), orele și pauzele aferente, toate conturează activitățile tipice ale unui elev de clasa a XII-a, deprins de acum cu rutina „academică”, dar timpul, veșnicul inamic, nu și-a găsit încă locul. O tortură pentru fiecare în parte, năzdrăvan și capricios (trece ba prea greu, ba prea ușor), timpul începe să ia forme din ce în ce mai îngrijorătoare.
Unde s-a risipit huzurul zilelor de vară, când dimineața se întindea până la ora 13, iar prânzul se confunda ușor cu cina, orele trecând parcă într-o horă amețitoare, iele fără chip și fără nume?
Ticăitul ceasului și al inimii
Nicio clipă nu stă în loc și examenele, conversațiile, simplele recreații fug cu viteza gândului, cum numai în basme ne-am închipuit că se mai poate întâmpla. Responsabilitățile au devenit atât de numeroase încât uneori am impresia că trebuie să luăm câte o decizie importantă pe minut și că trebuie să ne echilibrăm programul la nanosecundă pentru a ne asigura că totul e armonios structurat. Lucrurile însă nu stau chiar așa… toamna e încă blândă, soarele ne aduce aminte de vacanța care tocmai a trecut și noul curs de filosofie, introdus din clasa a XII-a, răspunde curiozităților metafizice, coapte încă din clasa a IX-a, dar formulate cu glas tare de abia acum. Farmecul zilei de azi e incontestabil, dar gândurile zboară necontrolat către viitor, către orizontul ce se profilează în depărtare și întrebarea dominantă e: „Ce se află totuși dincolo?”. Inima și ceasul-brățară se sincronizează ca și cum ar fi încheiat o alianță secretă: tic-tac, tic-tac către maturitate.
Orar provizoriu, orar permanent
Viitorul orar, programul care ne va ghida pe tot parcursul anului, începe să prindă contur. Vaiete, suspine, ofuri de ușurare sau nervi de toamnă, în stil bacovian, se risipesc în toate colțurile liceului. Unii reclamă numărul de ore, alții nu înțeleg cum se poate asocia istoria cu filosofia în cadrul aceleiași zile și totuși, fiecare se resemnează tăcut, în fața neclintitei legi a timpului organizat școlărește. Acest orar afișat la avizier și așteptat cu nerăbdare aduce aminte de tablele lui Moise, transmise prin har divin și împărtășite apoi comunității. Sentimentul ireversibilului e copleșitor și uneori, o impresie șocantă ca un fior electric trece prin mulțimea de liceeni: „Asta e! Acestea sunt cursurile noastre de acum încolo”. Regretul din voce și sfâșietoarea melancolie, vecină cu disperarea, lasă impresia că toți acești tineri, de altfel vioi și entuziaști, trăiesc cu iluzia că orele lor de curs au fost ordonate în funcție de o voință supraomenească. Timpul, în formele lui diverse, în orare mulțumitoare sau nu, e același: dezamăgitor și dezolant, dar gata să ne surprindă, cu bune, cu rele, cu de toate.
Tratament pentru inimile albastre
Oricât de crudă este soarta, oricât de neîndurătoare s-ar prezenta situația, există mereu soluții și remedii. Timpul poate fi sfidat și marii scriitori au folosit dintotdeauna cuvintele pentru a-și încerca șansa lor la nemurire. Nu doar scriitorii au această șansă, cititorii de asemenea sunt cei mai îndreptățiți să se folosească de carte drept pârghie a uitării. Ce-i cu toate efemeridele astea? Spunând nu crizei de timp, vă sfătuiesc să evitați grijile prea mari, angoasele de sezon și dilemele existențiale, iar în loc, oferiți-vă câteva ore de răsfăț, plimbându-vă printre rafturile librăriei improvizate la Promenada Mall de tinerii de la Bookland, o librărie mobilă interesantă, cu departamente bine delimitate, cu cărți bune și prețuri accesibile, perfectă pentru un șoarece livresc, perfectă pentru orice fel de boală, inclusiv pentru cea cenușie, numită de mulți „acuta și dureroasa lipsă de timp”.
Colegiul Național Unirea
