Infanta

   La Teatrul Municipal „Maior Gheorghe Pastia”, în data de 14 octombrie s-a jucat piesa Infanta, sub regia Lianei Ceterchi. Unica actriță a piesei, Adriana Bordeanu, a obținut premiul de interpretare din cadrul primei ediții a Festivalului Teatrului de Buzunar, cu rolul Infantei.
   În întregimea sa, piesa a fost una dinamică și surprinzătoare, mai ales prin faptul că multitudinea personajelor sunt adunate într-unul singur, și acela jucat de o singură actriță, cum ar fi fost de bănuit. Întocmai unei cutii, într-o cutie, în interiorul unei cutii. „Infanta” povestește sub o înfățișare hazlie povestea tragică a unei tinere care își încearcă norocul la Facultatea de Actorie. Aceasta este înzestrată cu un talent nebunesc, ale cărui rădăcini stau înfipte în traume din copilărie. Deși se spune că nebunia și talentul  zămislesc genii, tânăra eșuează în încercarea sa de a deveni studentă la actorie. Atunci, își alege ca scenă o gară, iar drept public, placizii sau plicticoșii călători, dacă vreți. În acest context, divesele laturi ale „Infantei” se exteriorizează într-atât încât să devină personaje în toată regula. Trenurile încep a spune povești, iar spectatorii se transformă în călători.
   De ce piesa se numește „Infanta”? Pentru cei care nu știu încă, infanta este titlul purtat de copiii regelui Spaniei, exceptând primul născut. Adică, o prințesă, tocmai ceea ce nu era copila care va fi fost actrița gării. De aceea, între o copie banală a Infantei Margarita a lui Velázquez aflată în sufragerie și a copilului expus la comportamentul violent al tatălui, se leagă o ciudată „prietenie”. Contrastul care se întinde asupra imaginii celor doi copii formează o asemenea predispoziție. „Infanta” este cel dintâi personaj care se suprapune personalității multiple a tinerei, probabil și cel care îi face bobocul de talent să înflorească.
   Cel mai complex construit moment, a fost acela în care „Infanta”, ghemuită pe podea își spunea povestea. Inteligent simțită (și nu gândită) potrivire a cuvintelor din acest monolog cât și lumina unicului reflector, lăsau cale liberă celei mai bune recuzite întâlnite până acum: propria minte a fiecărui spectator. A fost lesne de simțit întreaga atmosferă a momentului cât și importanța acestuia, iar fiorii nu s-au lăsat așteptați. Impactul scenei a fost cu atât mai mare cu cât și valoarea simbolistică era una impresionantă. Prin faptul ca Infanta era deghizată în nisip, se subliniază forma acesteia de narator obiectiv față de propria-i poveste, căci un element al naturii nu poate fi subiectiv, cât și momentul de regressus ad uterum, de întoarcere la origini.
   Având în vedere că reprezentația a fost una jucăușă, totuși printre frânturile căreia se simțeau fiori misterioși, cât și gama largă de sentimente surprinse de personaje, și in special momentele în care scena nu era nici aceea a Teatrului, nici gara, ci mintea fiecăruia dintre noi, piesa merită văzută.  Rarele momentele în care actrița se lasă a fi descoperită ca o actriță și nu ca personajul ei nu au afectat nici pe departe rezultatul final. Recunosc, am ajuns să văd piesa dintr-o întâmplare: înainte de ora de română, colegii ascultau un gen muzical „șmecher”. De aceea, am fost cu toții puși în fața unei alternative (piesa de duminică), iar rezultatul a fost unul surprinzător de bun. Așadar, in caz că aveți vreo ocazie să vedeți Infanta, nu o ratați!