Când am rămas gravidă a doua oară multă lume, chiar și oameni foarte apropiați, m-au întrebat: faci avort? Astea au fost primele cuvinte. De ce să nu recunosc, m-am gândit și eu, dar uitându-mă în ochișorii fetiței nu puteam să fac așa ceva. Așa că am doi copii. Diferența de vârstă dintre ei este de numai un an și opt luni. Deși nu mi-o spun direct, unii cunoscuți mă cred nebună. Alții mă iau la mișto, spunându-mi: pe când următorul? Alții mă întreabă cum de am avut curaj.
Dar de ce îți trebuie curaj ca să-i dăruiești copilului tău un frate sau o soră? În ce lume am ajuns să trăim de o familie cu doi copii este considerată anormală? Nici nu mai vorbesc de una cu trei sau cu patru. În unele cazuri, oamenii se gândesc la bani. În cele mai multe însă este vorba despre comoditate. Am ajuns să fim niște indivizi preocupați de sine, doritori de cât mai mult timp liber, interesați de ieșirile în oraș, televizor, vacanțe, carieră, iar copiii stau în calea acestor „realizări”.
Tatăl meu a fost singur la părinți. Åži de fiecare dată când venea vorba, spunea că dacă ar fi avut și el un frate… eheei… ar fi dărâmat munții….
Mama a avut cinci frați și surori. Au crescut într-un sat uitat de lume, ducând caprele la păscut și cărțile la școală, mâncând lapte gras și mămăligă, sănătoși și fericiți.
Nu-mi închipui viața fără sora mea. Este prietena mea, este cea care m-a ajutat întotdeauna necondiționat, este persoana căreia îi pot spune orice și pe care mă pot baza oricând. Diferența de vârstă dintre noi este de doi ani și patru luni. Poate a contat și asta în această chimie a apropierii dintre două ființe. Poate ne-au apropiat greutățile, bucuriile, nu știu. Dar mă uit acum la copiii mei și mi se umple sufletul de bucurie când îi văd alergând și jucându-se de-a v-ați ascunselea, de-a prinselea, când fetița se preface că-i citește povești băiețelului, iar el o ascultă cu ochii mari și privirea admirativă, când merge unul să-l trezească pe celălalt mângâindu-l pe cap și râzând și dând din piciorușe, când se îmbrățișează și se pupă.
E greu. Totul e la dublu: hăinuțe, mâncare, medicamente, vizite la doctori, întreținere, uti-lități; și stresul e dublu; și atenția pe care trebuie să le-o acorzi e dublă. Dar și bucuriile sunt duble. Åži speranțele.
Mulți spun: decât să cresc doi prost, mai bine unul bine; îi dau tot ce n-am avut eu, să nu-i lipsească nimic. Mi se pare o prostie. Pentru că îl lipsești de ceva esențial: de dragostea unui frate sau a unei surori, de o legătură unică și de neînlocuit. Ca părinte, poți crește la fel de bine un copil sau doi sau trei. Sau la fel de prost. Iar un copil singur la părinți, copleșit de atenție, sufocat cu jucării care stau uitate, cu șifonierul plin cu hăinuțe care-i rămân mici fără să apuce să le poarte, ajunge un om bun dacă are noroc sau dacă îl ajută materialul genetic. Altfel, ajunge un om egoist, plin de sine, centru al propriului univers.
Să ne înțelegem. Îi blamez pe cei care fac copii pe bandă rulantă, doar ca să încaseze de la stat alocațiile sau nu știu ce ajutor social. Atunci când faci copii trebuie să-i și crești, s-o faci bine, cu responsabilitate, cu dragoste, cu dăruire.
Nu regret vremurile de altădată, când eram singură și neli-niștită. Până la 30 de ani am avut timp să mă distrez, să merg în baruri, în cluburi, nu mi-e dor de zgomot, de fum, de zbânțuială. Mi-e drag să-mi văd copiii, să stau cu ei, să le dezvălui lumea, să le povestesc, să merg cu ei în locuri interesante și să le observ fețișoarele frumoase, luminoase, uimite.
Åži sper că vor crește doi oameni buni, curajoși, deștepți, sănătoși, deschiși, frumoși, drepți.
