Despre Mariana Bezea și soțul său, Victoraș, ambii de 45 de ani, s-ar putea spune că reușesc să facă față nevoilor vieții de zi cu zi într-un mod absolut incredibil! Deși nu au niciun venit sigur și locuiesc taman unde-a-nțărcat mutu iapa – satul Siminoc, comuna Dumitrești – reușesc să supraviețuiască ei înșiși, să-și țină, prin sacrificii uimitoare, fiul la Facultatea de Drept din București și fata la liceu, și au luat-o sub oblăduire și pe cea mai vârstnică femeie din sat, Niculina Pletea, de 93 de ani. „E îngro-zitor de greu… Nu știu, de azi pe mâine, ce venituri avem. Mă rog la Dumnezeu să se țină băiatul de școală, să ajungă el cu salariu, că i-am și zis, copile, de noi e greu. Asigurați nu suntem, pensii n-o să avem… Măcar cojile ce-or rămâne de la tine să ne dai și nouă, asta-i spe-ranța noastră…”, a spus Mariana.
O simplă vizită în satul Siminoc, comuna Dumitrești și câteva discuții cu oamenii ce locuiesc în casele mici, înșirate de-a lungul ulițelor noroite sau răsfirate pe coastele delurite, topite molcom în linia cenușie a orizontului, ar face pe oricine să-și reconsidere viziunea asupra noțiunii de sărăcie și viață grea. Åži nu doar decorul oarecum straniu în propria-i nemișcare îți dă sentimentul că ai nimerit undeva, înapoi în timp, ci și fețele locuitorilor, tăbăcite de griji și greutăți nemărturisite. Cui să și le destăinuiască?
Acolo, în Siminoc, mai toți își văd, fără să se plângă, de treburile lor din care să-și asigure pâinea cea de toate zilele. Iar grijile și greutățile sunt cam aceleași, la fiecare. Obișnuiți și împăcați cu realitățile cătunului rupt de lume, par a fi doar bătrânii. Adulții sunt doar resemnați în fața destinului care i-a îngropat acolo. În timp ce copiii și tinerii construiesc, îndârjiți, vise și planuri pentru un viitor departe de noroaiele ulițelor părintești… „Toți se satură de nămol… Toți copiii vor să plece de aici, și îi înțeleg. Aici ce să facă? Să se chinuie ca noi? Să n-aibă nici salarii, nici pensii și să nu știe de azi pe mâine din ce-or trăi?”, spunea Mariana Bezea, una din sătencele Siminocului.
Mișcarea din ograda ei, contrastând cu nemișcarea din jur, ne-a oprit trecerea și ne-a stârnit curiozitatea. Era la orele după-amiezii, iar femeia împreună cu soțul și un tânăr din zonă, înfofoliți bine, cu fesurile trase temeinic pe frunți și cu cizmele de gumă, nămolite, în picioare, trebăluiau cu lopețile în mâini pe lângă grajdul ce le adăpostește vițeii. „Aici trăim numai din ce producem. Adică, creștem animale, păsări… Åži le vindem cui vrea să le cumpere. Mai vindem prune, dar e foarte greu… Vă spun sincer, e așa de greu încât seara nici nu mai vreau să mă uit la știri, ca să nu mai aflu de toate nenorocirile și scumpeturile. Mai vine unul și altul și zice «ați auzit că au pus taxă pe aia sau ailaltă», dar eu nu mai vreau să aud, că mă apasă pe suflet și nu vreau să mă îmbolnăvesc. Că nici asigurați nu suntem, că n-avem venituri, și la doctor dacă ajungem, din ce să plătim…?”, a explicat, invitându-ne în casă. „Uite, acum avem doi viței. Nu-i poți da cu mai mult de 800 de lei fiecare și numai o căruță de nutreț costă 400. Cu cât rămâi, ca să zici că poți și să trăiești? Am zis că ăștia doi viței de-i avem acum, dacă-i vindem, putem plăti facultatea băiatului pe un an de zile… Că-i student la Drept, în București”, a spus, necăjită, Mariana.
Student cu 50 de lei lunar, bani de buzunar
Când vorbește despre copiii săi, privirea Marianei se încălzește, iar expresia feței sale se îmblânzește. Tot efortul și toată truda trupului ei, sfârșeala ce-i taie oasele după zilele lungi de muncă aspră au un rost: reușita în viață a fiului și fetei. „Cătălin a învățat pe rupte, numai să scape de aici. Acum este student la București, facultatea n-o plătește, dar trebuie să-i asi-gurăm banii de gazdă. Stau patru băieți într-un apartament și fiecare trebuie să plătească 280 lei lunar. Să nu credeți că nu înțeleg cât îi este de greu… Ar vrea și el, poate, să-și ia câte-o haină, câte-o pereche de pantofi… Studenții mai ies în oraș… Dar el nu prea poate, că n-avem de unde să-i dăm bani… De mâncare îi trimitem, fac pachete cu ouă, brânză, lapte, mai tai o pasăre… și tot așa. Când avem, îi mai trimitem câte 50 de lei, să aibă și el… I-am spus că trebuie să învețe, asta-i tot ce trebuie să facă, să nu ajungă ca noi… Că în el ne e nădejdea, să iasă la salariu. Åži din ce-o câștiga, poate ne-o ajuta și pe noi. Că vă zic sincer, mă culc seara și mă gândesc ce ne-om face eu și bărbatu-meu când n-om mai fi buni de muncă, așa, fără pensie…”, a spus, îngrijorată, Mariana.
Cu speranță și încredere privește și spre viitorul fiicei, liceană în anul I la Liceul din Dumitrești. Face naveta zilnic până acolo și nu-și dorește nici ea altceva decât să devină, peste trei ani, studentă și să plece din Siminoc. „Așa că învață, că știe că altă șansă nu are și vede și ea ce grea e viața aici”, zice Mariana.
Îngrijește cea mai vârstnică femeie din sat
Cu toate greutățile pe care le au, soții Bezea au hotărât, în urmă cu 18 ani, să ia în grijă o bătrânică ce nu mai are pe nimeni. Niculina Pletea are acum 93 ani, este cea mai vârstnică persoană din Siminoc și spune că dacă n-ar fi fost Mariana, ar fi sfârșit în mizerie. „Avea băiatul trei ani când am luat-o-n grijă. A spus că ne dă terenul ei în schimb și am unit pământul ei cu al nostru, după ce am cumpărat și bucata dintre noi, și acum avem mai multă fâneață. Dar la început a fost tare greu, că știți, când vezi de un străin nu e totuna ca și cum ai vedea de unul din familie. Le-am și zis copiilor, mamă, dacă vreodată-n viață cineva vrea să vă dea ceva, să nu luați, că plătiți cu vârf și îndesat… Că în toți anii ăștia, am plătit ce-am primit cu sudoarea frunții și cu sănătatea…”, spune Mariana.
Cu toate astea, între cele două femei s-a înfiripat, în toți acești ani, un soi de familiaritate din care nu lipsește afecțiunea. În fiecare dimineață, nonagenara o așteaptă pe Mariana să-i deschidă ușa și nu trece seară fără ca aceasta din urmă să nu vină să se asigure că bătrânica rămâne în siguranță peste noapte. „De abia o aștept pe Mariana să vină la mine, că atunci când stau singură îmi țiuie urechile aicea. Iaca stau în pat, că mă dor toate oasele, și capul… Sunt așa, zăpăcită și slăbită tare, că mereu mă gân-desc ce i-o fi trebuit lui tata, când a venit din război, să se ia de mama să mă facă pe mine? Că doar avea trei copii, ce m-a mai făcut pe mine? Să mă chinui? Bine că mai pot să merg, că mai mă duc la geam și mă mai uit pe uliță, da nu prea trece nimeni, maică…”, zice bătrânica.
Nici ea nu are vreun venit și implicit, nu este asigurată așa încât s-o poată vedea un medic, fără să plătească. „A avut un ajutor social de 70 de lei, da i l-au luat că cică are teren… hectarul ăsta de aici. Nici noi nu primim ajutor social, că avem cal și căruță. Așa că dacă n-avem venituri, nici alimente de alea de la UE nu ne-au dat. Da unde mâncăm noi, mănâncă și baba, și-i fac curat, o spăl, o îngrijesc. Că Dumnezeu e sus și vede”, a mai spus Mariana.
Cartea, singura șansă de realizare a copiilor
La 45 de ani pe care-i au, soții Bezea consideră că este mult prea târziu să plece și să-și facă gospodărie în altă parte, într-un loc în care să le fie mai ușor să-și găsească un loc de muncă. Victoraș este de meserie șofer, iar Mariana zice că a muncit, timp de cinci ani, în tinerețe, la o cooperativă din Gugești. Când s-a desființat secția respectivă, s-a căsătorit. „Eu sunt, de loc, din Lăstuni. Soțul este de aici, așa că am venit și ne-am stabilit aici. Locuri de muncă în zonă nu sunt, iar să faci naveta este foarte greu și îți trebuie și bani. Åži apoi, să zici că găsești undeva la oraș de muncă, dar mai mult de salariul minim nu-l primești, din el trebuie să plătești gazdă, să mănânci… Nu-ți mai rămâne nimic și nici viață de familie nu mai ai… Așa că am rămas amândoi aici, tragem împreună la muncă, ne creștem copiii… chiar dacă nu știm de azi, pe mâine ce venituri avem… Asta e realitatea și chiar nu avem cum face altfel… De aici de acasă, eu plec foarte rar. De mult n-am mai fost la oraș… Åži dacă n-ar fi duminica, să mă duc la biserică, n-aș pleca niciodată…”, mărturisește Mariana.
Dacă femeia s-a resemnat în fața aspectelor din existența sa, pe care nu le mai poate schimba, nu poate să nu dorească pentru cei doi pui ai săi o viață mult mai bună. O existență normală, în care, de exemplu, apa să curgă la robinet, baia să poată fi făcută în cadă, să existe data lunară de încasat leafa, iar cizmele de cauciuc pline de noroi să devină doar o amintire… Acolo, în Siminoc, mult mai evident decât în alte comunități vrâncene răsfățate de apanajele civilizației, truda îndârjită a acestor oameni și a altora ca ei are un scop nobil și precis: realizarea copiilor. Iar copiii, la rândul lor, știu bine că atâta timp cât n-au avantajele celor cu bani, singura lor șansă este să învețe. Să trudească și să răzbată, doar prin lumina minții, prin hățișul unei societăți mercantile ce pune atâtea și atâtea tentații în calea devenirii omenești.
