Astăzi, ora 16:28, trenul IR 1752 ajungea în gara din Focșani. Pentru prima oară am alergat prin tunelul infect de urină și apă, ca să pot ajunge la timp. Eram gata să plec. Trecuseră doar 5 minute de când trenul se pusese în mișcare și aud în spetele meu: „Biletele, vă rog.”. Am început să caut în geantă actele. Îmi lipsea un lucru: legitimația… Unde putea fi. La gară, casiera nu cere legitimația pentru a da bilete și nu observasem lipsa ei. Am dat un telefon acasă. Era acasă, pe masă, lângă pixul pe care îl folosisem să scriu cuponul. Ce ghinion. Însă, eram studentă cu acte în regulă: carnet de student vizat la zi, carnet de cupoane pe anul curent și cu datele mele personale pe el, legitimație de bibliotecă, buletin. Toate acestea dovedeau că eu sunt posesoarea lor. A venit controlul!
– „Domnișoară nu vă pot accepta acest bilet dacă nu dovediți că sunteți studentă”
– „Îmi pare rău, dar legitimația mea se află acasă. Am plecat în grabă. Am alte acte doveditoare, uitați”
– ” Nu mă interesează. Mie îmi trebuie legitimația”
– „Aș vrea să nu-mi anulați statutul de student prin aceste presiuni. La gară mi s-a emis bilet. Acolo am fost recunoscută ca și studentă în drept”
– „Nu mă interesează. Acest bilet este nul. Trebuie să plătiți… vă spun imediat … 76 lei”
– „Vreți să spuneți că mă va costa în total 1 milion această călătorie până la București?”
– „Mie aveți să-mi dați 76 lei. Dacă nu, coborâți la prima stație”
– „Îmi pare rău, nu am să vă dau acești bani. Åži nu este normal să nu îmi recunoașteți biletul după ce v-am dovetit că am tot dreptul asupra lui. Lăsați-mă în pace”.
Călătoria a continuat cu frica în suflet și deznădejde… Am uitat legitimația acasă sau mi-am uitat statutul de student? Era o luptă cu mine însămi… Înainte de următoarea stație controlorul a venit iar „în vizită”
– „Domnișoară, plătiți sau coborâți? V-ați hotărât?”
– „Îmi pare rău, mai am 60 RON. Nu am suficient timp să merg la un bancomat să fac rost de restul de bani… Plus că mă hărțuiți. Nu pot să cred că insistați. Prefer să îmi dați o amendă”
– „Nu pot să vă dau amendă. Voi chema Poliția.”
La următoarea stație polițiștii CFR au urcat în tren foarte veseli. În sufletul meu era o neliniște care era întărită de convingerile că nu am făcut nimic ilegal.
– „Domișoara, actele”
– „Acestea sunt, doar că legitmatia nu o pot arăta pentru că am plecat în grabă și am uitat-o pe masă. Sunt studentă și prin carnetul meu de student vizat pe acest an, pot devedi acest lucru”
– „Nu ne interesează. Ori coborâți ori vă dăm noi jos. Sau plătiți biletul integral”
Nu îmi venea să cred că am ajuns aproape să tragă niște oameni de mine să cobor din tren, ca o „impostoare”, o „neplătitoare de bilet”, o persoană „ingrată”… Biletul meu de student îmi demonstra statutul în fața lor… copil fără apărare, aruncat în viață. Am scos cei 61 lei. Nu mai aveam alții… însă, în vâltoarea de afirmații se prinse o tânără care avea loc lângă mine. A scos 15 lei cât era diferența și i-a aruncat pe masă.
– „Luați domnule, lasă-ți-o în pace”…
S-a făcut liniște…. Am rămas stupefiată. Toți se uitau și murmurau. Erau unii pe care îi știam de prin liceu. Dacă glasul lor s-ar fi auzit tare, oare mai eram aici, singură, cu banii luați și umilită? NU. Mi-am lăsat capul pe fereastră și am plâns în mine. Asta e țara mea, pe care o iubesc și din care mi-am jurat că nu voi pleca. Aici cresc copiii mei, pe care îi educ la asociație…. Au trecut 2 ore de drum și nu m-am putut opri din plâns. Fiecare lacrimă era pentru toate cuvintele care m-au împuns. Banii s-au dus. Vor veni alți. Umilința s-a dus, dar a rămas durerea din sufletul omului care se simte singur în fața sorții, singur în fața corupției, singur în fața oglinzii în care alții vor să-ți facă alt portret: ești un umil student din România.
Călătoria mea cu trenul a continuat alături de un puști care împărțea foi A4 pe care scria: „Vă rugăm să ne ajutați dacă aveți credința în Dumnezeu. Suntem 5 frați fără tată, care a murit de ciroză hepatică, iar mama nu are posibilități să ne crească singură. Vă rugăm dacă puteți să ne ajutați cu puțin, pentru noi contează. Dumnezeu să vă ajute! „. Am început din nou să plâng. Câți ani vom mai suporta cerșetoria? Câți ani mă vor mai trage de mână boschetarii din gările din România să le dau 1 leu? Cât o să mai îndurăm noi, oamenii corecți cu noi înșine?
Să aveți un drum bun și nu uitați că România este țara în care trăiesc și alții, nu doar voi. Înainte de a fi ignoranți, gândiți-vă cât de mult bine ați putea face unui suflet încolțit de corupție. Nu costă NIMIC o vorba bună. Dacă vi s-a întâmplat să fiți victima corupției CFR vă rog să lăsați un mesaj pentru a auzi și urechile care nu vor să audă.
CFR vă urează: Călătorie plăcută!
Florența NECULA
