Zilele trecute, în timp ce mergeam cu microbuzul dintr-o parte în cealaltă a orașului, mi-a atras atenția o femeie cu doi copii. Doi băieței, înfofoliți cu fulare și căciuli, pentru că afară era destul de frig, unul în brațele mamei pentru că avea mai puțin de doi ani, iar celălalt ținut de mânuță. Din cauza defectului profesional poate, simt nevoia să intru în discuție cu oamenii din jurul meu, să le cunosc poveștile, viețile. M-a uimit la această femeie, care avea mai puțin de 30 de ani, privirea. Era una specială care arăta determinarea, lupta și poate chiar nevoia de ajutor. Am ajutat-o să-și găsească un loc în microbuz și am intrat în vorbă cu băiețelul mai mare. Dintr-o dată femeia îmi spune: „Nu vorbește, e autist!” Am înțeles atunci privirea femeii și când am intrat în vorbă cu ea, un sentiment de admirație m-a cuprins.
Mi-a explicat că, de aproape un an, și-a dat seama că are un copil cu probleme și de atunci, în permanență, a început să lupte pentru el. Merge aproape zilnic la Centrul de autism Micul Prinț și acolo a învățat cum trebuie să lucreze cu el. Cum trebuie să îl determine să râdă, să zâmbească, să o privească în ochi. Pentru acești copii și pentru familiile lor, fiecare gest este important. „S-a schimbat mult de când ne ducem la Centru și după ce plecăm de acolo lucrez eu cu el acasă. A început chiar să spună câteva cuvinte și într-o zi, când i-am spus că plecăm la bunica, și-a ales singur hainele din dulap. Pentru el este foarte mult. Se supără, uneori este și agitat, dar eu trebuie să rămân constantă și să îl fac să intre în contact cu mine și atunci când face ceea ce trebuie să îl laud în permanență”, povestește femeia.
Dintr-o dată am realizat că femeia aceasta a învățat tot ce se putea ști despre această boală și mai ales, despre comportamentul pe care trebuie să îl aibă cu fiul ei, astfel încât progresele mici pe care a început să le facă, să nu fie singurele. Ca să-mi exemplifice ce a făcut îl pune să repete după ea numele lui: Gabi. Åži bineînțeles, după ce copilul reușește să spună este automat răsplătit cu un „Bravo, Gabi!”. Am înțeles atunci cât de fericiți și de binecuvântați suntem noi, ceilalți care ne putem bucura de un: Te iubesc mami!, de un zâmbet sau pur și simplu de o privire de copil.
Åži am înțeles atunci că dragostea unei mame nu are limite și că ea poate muta munții din loc. Am înțeles atunci că femeia cu doi copii, unul de 3 ani autist și celălalt de doar 1 an și 8 luni este una dintre cele mai puternice femei din lume. Nici nu vreau să îmi imaginez câtă răbdare are această femeie, când le dă să mănânce celor doi copii, când îi culcă sau când iese cu ei în parc sau la cumpărături! Ce este în sufletul ei când răcelile, inevitabile la această vârstă ajung și la cei doi băieței. Åži parcă nu ar fi de ajuns îmi mărturisește și cea mai mare teamă a ei. „Nu știu ce mă fac dacă se închide Centrul, că acum are mari probleme cu banii, de când l-au arestat pe Jitea. Am început să duc formulare pe la toți cei pe care îi știu să ne dea măcar 2 la sută, că altfel nu știu ce ne facem cu copiii ăștia”, îmi spune.
Puneți-vă măcar pentru o secundă în pielea acestei femei și atunci cred că veți înțelege prin ce trece. Åži dacă încă nu ați donat cei 2 la sută, să știți că cei de la Micul Prinț vă așteaptă. Iar drept recompensă veți primi un zâmbet de copil!
Nu fiți indiferenți!
