Costică Zbârciog este unul dintre cei mai longevivi învățători de la Liceul Tehnologic „Al. I. Cuza” din Panciu. După aproape patru decenii de activitate, recunoaște că adevărata sa vocație a fost și rămâne cea de învățător, meserie care îi oferă cele mai mari satisfacții.
Reporter: Unde ați debutat ca învățător?
Costică Zbârciog: Primii ani i-am desfășurat la Åžcoala Rotilești-Câmpuri, între 1975-1978. În 1975 devenisem învățător, după ce am absolvit cursurile Liceului Pedagogic din Focșani. În 1978 am fost transferat, la cerere, la Åžcoala cu clasele I-IV din satul Repedea, comuna Străoane, unde am rămas până în 1990. În 1990 am venit, ca învățător, la fosta Åžcoală cu clasele I-VIII din Panciu, actualul Liceu Tehnologic „Al. I. Cuza” Panciu, unde am rămas până în prezent.
Rep: Pentru o scurtă perioadă, ați fost și profesor….
C. Z.: Da… este vorba despre anii 2001-2006, când am predat ca profesor necalificat, cu jumătate de normă, disciplina Educație Mu-zicală.
Rep: De ce cadru didactic? Cine v-a îndreptat spre învățământ?
C. Z.: Mama! Ea și-a dorit foarte mult, când era copil, să învețe să devină învățătoare ca „doamna ei”, Geta Amăricăi. Din păcate, părinții n-au avut posibilitatea s-o țină la școală și a rămas în sat. A rămas cu acest „of” în suflet. Din această cauză, a vrut ca eu să mă fac învățător.
Rep: Ce vă motivează?
C. Z.: Faptul că părinții îmi încredințează copiii, dorindu-și „să fac din ei oameni”… M-au responsabilizat inocența, gingășia și, mai ales, sensibilitatea copiilor, care nu pot fi egalate de nimic în viață. Ca să obții ce-ți propui, ca învățător, trebuie să ai bine cimentuite noțiuni de psihologie și pedagogia copilului.
Rep: Cum era copilul Costică Zbârciog?
C. Z.: Ca majoritatea copiilor de la țară. Cu muncă la câmp și în gospodărie. Cu alte cuvinte, am fost crescut și educat de părinți în spiritul oamenilor de la țară, cu respect față de muncă, față de oameni și cu bun simț.
Rep: Vă mai amintiți prima zi de școală?
C. Z.: Da! Mi-aduc aminte că am plecat la școală plin de emoție, cu puful de boboc fluturând în bătaia vântului… Am venit acasă după patru ore și eram tare tăcut. Părinții nu m-au întrebat nimic, au crezut că, poate, șocul a fost prea mare. A doua zi, de dimineață, a venit mama să mă trezească și i-am zis: „Eu nu mai merg la școală!”. Atunci, ea m-a încurajat: „Hai, dragul mamei, că nu mai ai mult!”. Am vrut să știu cât și ea mi-a răspuns: „Numai vreo 12 ani!”.
Rep: Cine a fost învățătoarea dumneavoastră?
C. Z.: Doamna Cornelia Robescu. Am vene-rat-o, am avut un respect deosebit pentru ea. Ne-a părăsit de foarte mult timp. Judecând acum, cu mintea mea de cadru didactic, pot să afirm că a fost de un profesionalism desăvârșit.
Rep: Dumneavoastră cum vă faceți ascultat de elevi?
C. Z.: Am căutat „să dau în mintea lor”, m-am apropiat cu dragoste de fiecare copil. M-am atașat de fiecare. Am glumit atunci când am considerat că se poate glumi, au glumit și ei cu mine, am lăsat pe fiecare să-și spună ofurile, bucuriile și să-și destăinuie gândurile. Când trebuia să fim serioși, deveneam serioși. Secretul, cred eu, îl constituie cunoașterea particularităților individuale ale fiecărui copil.
Rep: A existat vreo clipă când ați fi putut alege o altă meserie?
C. Z.: Când eram în armată. Mi s-a propus să rămân în sistem, dar am refuzat categoric. Åži azi, dacă mi s-ar propune alt domeniu de activitate, tot categoric aș refuza și tot în învățământ aș rămâne, cu toate că din punct de vedere financiar nu a fost și nu este rentabil.
Rep: A fi învățător este o pasiune?
C. Z.: Mi-a plăcut și îmi place să modelez oameni, iar satisfacția financiară contează mai puțin decât cea profesională. În plus, întotdeauna mi-a plăcut ținuta ireproșabilă a omului de la catedră, îmbrăcat curat și pus la punct din punct de vedere vestimentar. În copilăria mea se mai spunea că cei mai respectați oameni dintr-o comunitate sunt: preotul, medicul și învățătorul, iar învățătorii, ca niște bijutieri, șlefuiesc caractere, personalități și talente. De aceea îmi place să muncesc cu copiii.
Rep: Care sunt cele mai frumoase momente din viața unui învățător? Dar cele mai grele?
C. Z.: Fiecare zi din viața de dascăl constituie cel mai frumos moment din carieră. Dar cel mai frumos este acela în care a ajuns la sfârșitul ciclului primar, când a reușit să pună bazele vieții fiecărui copil adus de părinți și încre-dințat lui, ca învățător, pentru „a-l face om”. Iar cele mai grele sunt atât cele din clasa I, când îi învață cititul și scrisul, cât și cele de la sfârșitul clasei a IV-a, când trebuie să se despartă de ei…
Rep: Sever sau indulgent?
C. Z.: Exigent. În primul rând sunt exigent cu mine, apoi și cu elevii. Mai cer ca, la rândul lor, să fie exigenți cu ei înșiși. Vreau ca totul să fie perfect. Perfect din punctul meu de vedere, pentru că nu există o perfecțiune unică. Fiecare om percepe într-un anumit fel perfecțiunea.
Rep: Ce satisfacții profesionale aveți?
C. Z.: După 38 de ani de muncă, satisfacțiile vin din partea foștilor mei elevi care acum sunt profesori de matematică, ingineri, chestori de poliție, medici stomatologi în Franța, reprezentanți ai României pe domenii de culte la Strasbourg, învățători, asistente medicale. Am căutat și caut tot timpul să exploatez din fiecare copil ce are el mai bun, pentru a-l orienta spre domeniul preferat. Mă simt împăcat că am făcut ceea ce trebuia pentru fiecare. Le-am spus mereu că nu contează ce meserie au, ci să fie cei mai buni, iar dușmanul lui „foarte bine” este „excelent”.
Rep: Care sunt pasiunile dumneavoastră și când le-ați descoperit?
C. Z.: Numismatica, pictura, filatelia, sculptura, pirogravura, grafica, muzica, dansul și literatura, în special poezia. Toate aceste aptitudini și pasiuni le-am căpătat și le-am descoperit încă de când eram elev al Liceului Pedagogic.
Rep: Lucrările dumneavoastră se regă-sesc și în expoziții organizate în cadrul liceului. Care a fost prima dintre ele?
C. Z.: Prima expoziție de pictură am rea-lizat-o în 2000, în localul Åžcolii Panciu, iar cea de sculptură în 2002, în același loc. Îmi amintesc și faptul că prima mea poezie s-a numit „Iubire, candoare, visare” și a fost scrisă pe 2 februarie 2003.
Rep: Creațiile dumneavoastră literare au văzut lumina tiparului?
C. Z.: Primele mele poezii, „Întrebare și răspuns”, „Cinstesc, cu tot ce am, Femeia”, „Durere învinsă” și ,,Niciodată”, au apărut în revista „Salonul literar”, a Fundației Social-Culturală „Miorița” din Focșani. În prezent, am gata și un volum de versuri și proză, pentru care caut sponsori, ca să-l pot publica. Din 2003, mai lucrez și la o monografie a orașului Panciu, intitulată „Panciu, în negura trecutului”. Doresc să scot la lumină o lucrare plină de adevăruri și foarte multe poze vechi ale localității.
Rep: Povestiți-ne și despre pasiunea pentru folclor…
C. Z.: Dragostea pentru tradiții și folclor mi-a fost insuflată de doamna învățătoare Margareta Hărăbor, care m-a cooptat în echipa de dansuri populare a școlii unde am învățat. În perioada liceului, am activat, timp de 2 ani, în trupa de dansuri populare a Teatrului din Focșani, având ca instructor pe domnul Movilă. Înzestrat, însă, cu simțul auzului muzical, cu voce și simțul ritmului, am căutat să le dezvolt aceste calități și elevilor. Pe toate le-am pus în slujba elevilor. I-am învățat pe elevi dansuri populare specifice orașului Panciu, i-am învățat datini și obiceiuri de iarnă și să iubească portul popular tradițional. De asemenea, am căutat să le cultiv frumosul atât prin pictură, prin desen cât și prin prezentarea operelor de artă a unor mari sculptori și pictori.
Rep: Ce îi sfătuiți pe cei care doresc să se dedice meseriei de cadru didactic?
C. Z.: Goethe spunea: „Nu e destul să știi, trebuie să și aplici. Nu e destul să vrei, trebuie să și faci”. De la premisa aceasta trebuie să pornească un tânăr când îmbrățișează această meserie! Trebuie să respecți, ca să fii respectat! În primul rând, trebuie să te respecți pe tine însuți. Meseria de dascăl este grea, dar plăcută și frumoasă. Dacă nu ai dragoste pentru copii, nu ai ce căuta aici. Trebuie să ai răbdare, tact pedagogic. Acesta este nativ, dar se poate căpăta și-n unitățile de specialitate. De asemenea, trebuie să ai vocație și să fii serios. Din păcate, unii nu au ce căuta în acest domeniu.
