I had to escape
The city was sticky and cruel…
Åži fredonând am pornit spre Chei. Bine, versurile se potriveau doar parțial pentru că nu plecam în noapte spre vreun amant înfierbântat ci dimineața, îngrămădită între cele două scaune ale bebeilor, încercând să le rup plictiseala cu jucării, cântece vesele și biscuiți. Vroiam totuși să scap de oraș pe care chiar îl găseam „lipicios” și „rece” (o traducere adaptată), vroiam să văd copaci și cer și munți și Cascada Putnei, să respir aer în loc de gaze de eșapament, să scap de blocuri, de trafic, de zgomotele urbane.
Desigur, mi-am stricat drumul îngrijorându-mă că cei mici se vor simți rău, că vor vomita din cauza serpentinelor, atât de mult m-am gândit la asta că mi s-a făcut mie rău. Ei n-au avut nicio problemă, se amuzau când coboram, fetița spunând că e ca și cum ne-am da cu mașina pe tobogan.
Frumoasă țară avem. Frumos județ. Frumoase locuri. Ce păcat că nu știm să transformăm turistic atâta frumusețe, atâta bogăție pe care o avem pusă pe tavă, sub ochii noștri. La Cascada Putnei ni s-a cerut taxă de 2 lei pentru fiecare adult. N-am înțeles pentru ce. Măcar a fost pusă o plasă și nu mi-a fost teamă că ar putea aluneca cei mici dincolo de antica barieră din lemn. Vechiul local, unde cu secole în urmă stăteam la o masă și beam o apă plată cu lămâie, era dezolant de închis.
Locul pare părăsit, pustiit, bântuit, căderea Cascadei îngreunând aerul și desfundându-ne urechile chinuite de claxoane, sirene, scârțâit de roți. Era soare, era cald, era răcoare, iar lumina întreruptă constant de umbra frunzelor durea ochii obișnuiți cu întunecimea compactă dintre blocuri. Respiram fără să mă pot sătura aerul pe care-l simțeam (sau îl doream) încărcat cu apa Cascadei trufașă, spumoasă, rece, abruptă, doritoare de vieți omenești. Ultima oară când am fost aici, în 2000, un băiețandru căzuse de pe partea cealaltă și cu greu fusese scos cu ajutorul scafandrilor, apoi pus într-un sac în portbagajul mașinii unchiului său.
Am mers mai departe spre pizzerie, îi promisesem puștoaicei piiiiizzaaaa și, desigur, înghețatăăă. Am mâncat și câte o ciorbă de burtă buuuună noi ăștia mari, apoi am plecat spre Cheile Tișiței. M-au uimit toate vilele care au răsărit pe drumul până acolo și, nah, mă gândeam cât trebuie să coste să-ți ridici o vilă pe acolo…
Platoul din fața intrării în Rezervație mi s-a părut mult mai mic decât mi-l aduceam aminte. Am intrat cu emoții nu pentru că mă copleșeau amintirile (da, vorba cântecului), ci pentru că nu știam dacă puștii vor merge pe jos. Au mers vreo oră jumate, înnebuniți (în cel mai pozitiv sens cu putință) de apa limpede, rece și curgătoare de lângă care nu-i mai puteam lua, de pietricelele pe care le aruncau în ea, de cărările pe care o luam ca să ajungem la apăăăăă, îmbunați de drumul mărginit de crengi, de flori de fragi, de mentă și busuioc, de aluni, îmbujorați și fericiți. Stări molipsitoare, așa că am stat preț de câteva clipe (ce mi-au părut cât o dulce ca mierea veșnicie) pe o stâncă încălzită de un soare blând cu noi, simțindu-mă șopârlă îmbătată de vară, de miresmele primare.
Înainte să plecăm de acasă, fetița îmi spusese că mergem la munte să găsim zăpadă. I-am zis că e vară, până și la munte s-a topit, dar ea m-a contrazis. Åži a avut dreptate. Un petec alb, neverosimil, ivit de sub frunzele ruginii ce acopereau poalele muntelui, ne-a atras privirile. Iuhuuuu, zăpadă, a strigat fetița zbughind-o ca o iadă spre mult dorita nea. A făcut bulgări mici și a râs cu dinții ei mici de lapte.
Totul te copleșește, nu e și ce bine că nu e niciun semn de civilizație, nu vezi niciun bidon, niciun ambalaj, niciun muc de țigară aruncate. Totuși, pe ici pe colo, n-ar strica intervenții umane, căci chiar aproape de intrare cărarea este foarte îngustă și dacă ești ghinionist riști să-ți cadă bolovani în cap. Muntele pare măcinat și bucăți mai mici și mai mari din el cad încet încet ca într-o părere de rău. De altfel, în mijlocul cărării era un ditamai bolovanul. Cu un ochi spre muntele surpat și cu altul spre cărarea îngustă am continuat totuși. Åži ne-am tot fi dus, căci puii nu dădeau niciun semn de oboseală. Însă la un moment dat și la un loc umbros, pe cărare era o grămadă de caca. Mare. Åži nu era nici de vacă, nici de cal. Era de un animal sălbatic. Ä‚sta a fost semnul că e cazul să ne întoarcem. Nu de alta, dar nici singură nu m-aș fi descurcat să mă urc în vreun copac în caz că-mi ieșea vreun mistreț, vreun râs sau vreun urs în cale, cu atât mai puțin cu doi copii și cu mama. Așa că ne-am întors. Cu munții și cu apa și cu aerul în suflete am urcat în mașină, dorindu-mi să mai rămân, să nu mă mai întorc în zgomotele, praful, griul orașului.
Am întârziat întoarcerea mergând la mama soacră, unde înconjurați de tufele de trandafiri, am mâncat urdoaice calde și am așteptat apusul, cu puii de găină ciugulind pe lângă picioarele noastre.
Ne-am întors seara târziu la etajul cinci, în apartamentul de unde vedem blocuri înalte și gri.
