Iunie. Ploile par invincibile. Au înflorit teii lui Eminescu în oraș. Voi trece din nou prin desișul miresmei, pe un drum care îl taie în două, așa cum ai rătăci printr-o pădure care nu există nicăieri. Mă gândesc la Corneliu Fotea. Vorbea de Eminescu intim, ca și cum ar fi fost prieteni în trecut și ar fi petrecut mult timp împreună la schitul de la Valea Neagră. Poate voi lăsa pe mormântul lui o creangă înflorită de tei, pe ruinile unor timpuri de mult apuse. Pe câmpuri, imnic, ciocârliile cântă. Energiile poetice izvorăsc din creația vegetală. În această perioadă inteligența pare coruptibilă, te îndepărtează de simplitate și bucuria verii.
După moartea lui Mircea Dinutz m-am surprins căutându-i cărțile din bibliotecă și articolele din presă. Își câștigase notorietatea pe care ți le dau modestia, izolarea, naturalețea intelectuală și delicatețea unui paradis literar care se dezintegrează încetul cu încetul de la morțile marilor Florin Paraschiv, Ion Panait, Corneliu Fotea, Dumitru Pricop, Constantin Ghiniță, Florin Muscalu… Memoria devastată a literaturii din care lipsește Mircea Dinutz este apăsătoare pentru presa literară și nimic nu poate înlocui textele singuraticului critic.
Cu mai mult timp în urmă apăreau, comasate într-o singură revistă, numerele 7 -8/ octombrie-decembrie 2011 din cea mai valoroasă publicație de cultură, literatură și artă din Vrancea, PROSAECULUM (fondator Alexandru Deșliu, redactor șef Mircea Dinutz, secretar general de redacție Valeriu Anghel). Eleganța grafică, sobrietatea intelectuală, calitatea excepțională a textelor, numele serioase care semnează articole în paginile revistei, fac din aceasta o publicație de un real succes cultural, ajunsă la maturitate și recunoaștere publică. Cititorul elevat, obișnuit cu formatul și conținutul revistei Prosaeculum are posibilitatea rară de a vedea contrastul evident dintre o publicație de ținută intelectuală și vedetismul cultural care este atât de vizibil în catacombele provinciei.
Să rememorăm excelentul articol „Fenomenul Mircea Cărtărescu” semnat de Mircea Dinutz, din care am ales un fragment evocator unde criticul literar povestește cum l-a cunoscut pe MC în vara anului 1993, la niște cursuri de perfecționare profesorală: „Timp de două ore ne-a vorbit de Meșterul Manole sigur de sine, cu o voce egală și fără să reia locurile comune din exegeza blagiană; cu alte cuvinte, și-a susținut logosul cu o prospețime ideatică admirabilă. Altceva m-a intrigat pe mine: spre deosebire de toți ceilalți colegi ai săi, Mircea Cărtărescu n-a încercat să intre în dialog cu noi, cred că nici nu ne privea sau nu voia să lase impresia asta. Nu s-a așezat o clipă – a vorbit cu măsură, urmărindu-se pe sine, coerent și însingurat, dispărând la pauză, probabil la catedră, după care a reapărut, cu aceeași ținută demnă, departe, cât mai departe de cei din bănci, reușind – cu lejeritate – să-și facă datoria până la capăt. Oamenii ca el, creatori pur-sânge, se simt mai confortabil în singurătate…”. Aceasta este una dintre cele mai frumoase și impunătoare imagini pe care i-a făcut-o vreodată cineva scriitorului Mircea Cărtărescu.
În același număr al revistei PROSAECULUM Adrian Botez publica trei poeme de o mare sensibilitate, încă aburinde, de parcă poetul își oferea inima scoasă din piept, încă palpitând, în palme, cititorilor. Rănile lui Isus păreau să se închege în carnea lui Adrian Botez, dezvăluind o conștiință poetică de o frumusețe rară și care își are rădăcinile în temperamentul ortodox al autorului. Sunt versuri peline, ingenioase, cu înțelesuri ample, care nu se sfârșesc odată cu terminarea poemului. Din acest motiv am ales finalurile celor trei poeme publicate. Iată-le: „…prin văzduh: podeț de raze extaze – pe care Poeții și/ Orfeu – să cânte – stih în stih – rimă în/ rimă – rouă în rouă – cu/ Dumnezeu pe din două” (Descântec de caracatiță); „…acolo-i lumină/ Dumnezeu suspină/ peste-o apă lină – / în cercure crină !”(Descântec de munți); „…Dumnezeul cerului/ Tatăl Lerului/ rouă să dăruie vieții – și/ lumină Gerului” (Descântec de ler). Nu este nimic conceptual în poezia lui AB. Totul este atât de real, atât de fraged, încât, chiar și mistica se dezvăluie poetului, precum sfinților.
În final, în mod parabolic, vreau să amintesc de Ordinul 1225/13.05.2013 emis de Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice (!) care, la art.3, alin.(2), prevede că „fiecare vânător înscris în autorizația de vânătoare poate recolta într-o zi un număr maxim de 100 de exemplare din specia ciocârlie…”. Mâine, imnul păsării din soare nu se va mai auzi.
LILI GOIA
