Cititorul de seviciu a murit. Îl puteai vedea la ședințele cenaclului literar Duiliu Zamfirescu (îmi place să-mi aduc aminte de cele de Sinagogă, din serile de iarnă), discret și tăcut, stând invariabil în ultimile scaune, degajând acel bunsimț pe care ți-l dau generozitatea și inteligența. Vorbea rar și puțin, cu un zâmbet destrămat al tristeții la care nu renunța niciodată și mie, în acele timpuri trecute, modestia lui mi se părea exagerată. Odată i-am cerut câteva date biografice cu gândul la un text pe care aveam intenția să-l public în Monitorul de Vrancea, iar acea hâtiuță scrisă de mână a stat mult timp pe masa mea de lucru și spre marele meu regret, așa cum se întâmplă să amânăm lucrurile profunde din viața noastră, nu am scris niciodată articolul.
Cu mai mulți ani în urmă publicam un text scurt și naiv, sub titlul GENEZÄ‚ ROMÂNEASCÄ‚ și de care Ionel Boc se legase într-un mod sentimental. „Cititorul de serviciu”, așa cum singur își spunea I B, nu ezita să-și arate entuziasmul lui sincer de fiecare dată când ne întâlneam. Întâmplarea a făcut să fiu în munții Dobrogei atunci când a murit. Istoria are nevoie întotdeauna de micile ei drame și astăzi, după moartea lui I B, mă trezesc gândindu-mă că undeva pe pământ trebuie să existe un cititor singur și modest care stă să moară. Niciodată scriitorul nu îl va cunoaște pe bunul lui cititor care înspre zorii unei zile va închide ochii pentru totdeauna, cu gândul, poate, la Eminescu, Borges, Cervantes, Homer, Esenin…
Poate din aceste motive încurcate vreau să public din nou textul GENEZÄ‚ ROMANEASCÄ‚. Iată-l:
Într-o călătorie prin Moldova de sus, într-o vară fierbinte, am văzut o fată care semăna cu Euridice scăldându-se în lacul de la Ipotești. Se bălăcea printre trestii cât era ziua de lungă, cu acea poftă imprudentă a sălbăticei, în pielea goală, de parcă era o împărăteasă a locurilor. Zilele erau lungi, iar natura vegetală nu-și mai încăpea în lujeri de atâta prospețime.
Apoi, într-o zi, la marginea lacului a apărut un bărbat înspăimântător care semăna cu Aresteu, ori poate era un demon. Avea acea privire de la începutul omenirii, fără cunoștințe. S-a năpustit cu barbarie asupra fragilei făpturi. Aceasta a ieșit din apă, șiroind, a călcat pe un șarpe și a murit deîndată. Aresteu a gemut răpus de alcooluri și de buruienile halucinogene care îi întunecau privirea, apoi s-a îndepărtat legănându-se, gata să cadă, până când luncile cerului l-au înghițit definitiv. M-am uitat încă o dată la trupul fetei căzut neglijent în iarbă. Ochii rotunzi, ca de pasăre, nu i se închiseseră de parcă rămăseseră să înfrunte din neant cruzimea călăului. Din carnea piciorului i se scurgea o dâră purpurie de sînge, singurul semn care părea să-i fi curmat destinul.
Am întrebat gazdele mele din sat dacă aveau cunoștință de această întâmplare plină de cruzime, dacă o cunoșteau pe fată și am aflat cu stupoare că povestea nu era deloc actuală. Euridice sau cum o fi chemat-o pe fata aceea care făcea baie în lacul de la Ipotești ieșea din infern și se arăta oricui, ca o magie fără noimă a locurilor, aiurindu-l.
De la această întâmplare, de câte ori am ocazia să urc în Moldova, îmi vizitez gazdele mele de la Ipotești și stau câteva ceasuri pe malul lacului. Dincolo de moarte nu este decât o lungă aducere aminte. Locul cu trestii a devenit o copie servilă a materiei. Nuferii galbeni și-au pierdut seducătoarele lor însușiri. Nu mai este nimic de făcut. Voluptatea acaparatoare a întâmplării cu Euridice se găsea dincolo de orice moarte și se confunda cu acea așteptare omenească a eliberării, adică în zadar. Ansamblurile întunecate ale morții își pierdeau din monstruozitate și se decantau în frumusețea răpitoare a locurilor.
Doar două ființe înaintea mea se legaseră definitiv de Euridice la marginea lacului de la Ipotești, încărcat cu flori de nufăr: Orfeu și Mihai Eminescu.
