Într-o carte de convorbiri (Borges despre Borges, concepută de Willis Barnstone și tradusă de Mihaela Simion Constantinescu, Editura Dacia, Cluj, 1990), scriitorul argentinian Jorge Luis Borges spunea, gândindu-se la sine: „Cred că unui poet toate lucrurile îi sînt date pentru a fi transformate în poezie. Orice experiență trebuie să se transforme în poezie, și dacă am fi cu adevărat poeți, ne-am gândi că fiecare clipă din viață este frumoasă, chiar dacă nu pare întotdeauna. Pînă la urmă, însă, amintirea transformă toate lucrurile în frumusețe. Sarcina noastră este să transformăm emoțiile, amintirile, chiar și pe cele triste, în frumusețe. Asta avem noi de făcut, și marele nostru avantaj este că nu putem îndeplini aceasă datorie niciodată. Sîntem totdeauna doar pe punctul de a o face”.
Pornind de la această mărturisire încrezătoare făcută de Jorge Luis, cred că același lucru poate spune despre sine poetul Paul Spirescu (n.26.06.1950, Moreni, Dâmbovița, în prezent profesor de filozofie la Liceul Emil Botta din Adjud). Cu trei ani în urmă, Paul Spirescu scria pesimist, din dorința de a escamota cotidianul: „azi e ziua nefericitei mele nașteri/ fac șaizeci de ani…”, apoi, în finalul aceluiași poem: „și poate la anul o altă aniversare/ se va petrece/ mult mai rotundă și mult mai înaltă/ alături de mama/ și de frații mei/ Constantin și Åžtefan/ și Ion și Dumitru! (retrași demult în lumea lor fără margini)” O poezie magică, în care lumea reală există doar din reflexul de a o imita pe cea dispărută, în care destinele continuă să se împletească, se caută unele pe altele din dorința de a fi împreună.
Nu am fost niciodată o cunoștință apropiată cu poetul Paul Spirescu, ne-am întâlnit întotdeauna în împrejurări pe care nu le stabiliserăm noi, iar acest text s-a născut exclusiv din aprecieri făcute la distanță. Am crezut întotdeauna că PS este atât de timid, așa încât, chiar și o simplă adiere de vânt l-ar face să se strângă în el, în poemul din care a izucnit, aidoma unui melc atins cu mâna. Este ceea ce se cheamă un mărturisitor (în poezie), căutând acel spațiu intim în care locuiește fiecare din noi, adică Dumnezeu. Are întotdeauna pe chip un zâmbet destrămat, ușor ironic, al unei tristeți îndepărtate care, poate, nici nu-i aparține. O tristețe a lumii în general, conștientă de soarta care i s-a dat. Mă gândesc, în primul rând, că în această parte a lumii generațiile noastre și-au irosit resursele intelectuale între comunism și capitalism, captive pe această fâșie a nimănui, unde poezia este o formă de rezistență interioară și astăzi. Cine trece obsesiv prin poezie, este un om trist, nu are cum să fie altfel. E ca și cu Isus care a trecut prin toate eseurile lumii și nu a fost văzut niciodată râzând.
Aparițiile publice ale lui PS, rare dealtfel, se transformă în momente poetice veritabile. Cu delicatețe proprie marilor poeți, domnia sa se dăruie pe sine auditoriului, făcându-i pe cei care îl ascultă să treacă pe străzile din Adjud, să aștepte zadarnic trenurile care nu mai opresc în gara năpădită de iarbă, să vadă copiii jucându-se într-o seară de vară, în parc, să-și bea cafeaua în casa poetului și să vadă orașul prin fereastra deschisă, să iasă pe câmpuri, înspre malurile Siretului, să-și închipuie dialogurile cu Liviu Ioan Stoiciu…
La mulți ani, Paul Spirescu!
