Teatrul e ceva foarte tare, pe bune. Spre deosebire de concepția generală, nu e deloc ca filmele, serialele deși ambele se folosesc de actori ca să spună o poveste. Uneori poveștile în sine, dincolo de mesaj, de orice alte lucruri profunde pe care le traduci din ele, sunt singurele lucruri de preț. O poveste, o întâmplare anume are un farmec care depășește logicul. Fapte înșiruite sunt adesea mai puternice decât o mie de filozofări, fiindcă faptele înșiruite ne fac să simțim că trăim ceva, mai degrabă.
Ei bine, teatrul este una dintre cele mai bune metode de a spune povești, pentru că te face să vezi faptele lângă tine, fără să te încurci de mediul și circumstantele în care au ele loc. Însă acum teatrul are o mare problemă legată de spectatori. Practic se numește lene, iar îndulcit, plictiseală și paradoxal nu e vina nimănui, iată de ce: este de 1000 de ori mai ușor să te uiți la un ecran și să faci ceva decât să faci acel ceva fără ecran. Să te amuzi, să adormi, să mănânci și oricare alte acțiuni sunt mai ok dacă ai un ecran la care să te uiți.
Din fericire, mai sunt și lucruri pe care le facem cu plăcere și fără ecrane, cum ar fi interacțiunea umană, însă teatrul nu e unul dintre ele. Deși înseamnă și interacțiune, teatrul te reduce la tăcere. În alte vremuri, era o soluție pentru a te scoate din monotonie, dar acum te introduce într-una (ce-i drept, de scurtădurată), iar noi suntem copii plictisiți. Ori ne doare capul, ori ne-am plictisit.
Stăm pe Facebook fiindcă „nu avem altceva mai bun de făcut” în propria casă, ajungând să dăm vina pe plictiseală pentru toate chestiile stupide pe care le facem online. Așadar poate fi destul de dificil să stai neplictisit pe un scaun unde nu te poți mișca în largul tău, scărpina, căsca, fiindcă te vede jumate de oraș (dacă vorbim de Focșani). Cu atât mai mult, pentru subiectivi, pe scenă nu vor fi niciodată mai mult decât niște oameni, vorbind.
Nimeni nu neagă însă că teatrul, ce-i drept cu o concentrare neobișnuită pentru zilele de azi, este fermecător. Dar în stilul ăsta, nu mai are multe zile.Are deci nevoie de o schimbare. Nu sunt în stare să spun ce trebuie făcut, dar cred cu tărie că are nevoie de o resuscitare, pentru că ar fi păcat să moară când are așa de multe și frumoase de spus. Lumini, dans, idei actuale și orice alte lucruri de genul ăsta care sună clișeic, dar care nu pot fi numite altfel,pot face teatrul să nu mai fie teatru în esență tare, însă îi pot duce aroma mai departe.
Cristina ILIESCU
Colegiul Național Unirea
