Din căsuța lor aflată pe vârful izolat al unui deal din satul Motnău, comuna Dumitrești, cinci copii săraci, aproape desculți, pornesc cu încăpățânare, în fiecare dimineață, către școală. Pe orice vreme, de cele mai multe ori flămânzi, dar cu ghiozdanele în spate, Ionuț, Zenovia, Maria, Ștefania și Marius Toma, în vârstă de 11, 10, 8, 7 și 5 ani, străbat, ținându-se de mânuțe, în pași mici și grăbiți, poteca ce coboară din înălțimile împădurite către șoseaua ce duce spre locul unde se străduiesc să învețe carte. Sunt copii necăjiți care, în scurta lor existență, au învățat că puținele lucruri din casa lor, ba chiar și animalele adunate în cotețul improvizat, nu au fost cumpărate cu bani, așa cum cumpără toată lumea, ci obținute în schimbul a zile-muncă prestate de părinții lor. Au înțeles că sărbătorile, pentru ei, nu diferă cu nimic de orice alte zile din an, însă cu toate acestea, undeva, ascunsă bine în sufletele lor, păstrează speranța că totuși, cândva, dacă vor fi cuminți, vreunul dintre cei doi buni moși ai iernii vor trece, totuși, și pragul lor sărăcăcios. Și dincolo de mașinuțe, rechizite, păpuși, încălțări sau câte ceva de îmbrăcat, daruri pe care le-am putea băga în sacul Moșului, pentru ei, fiecare dintre noi, știți care-i dorința supremă a celor cinci suflete? O vacă! O vacă de la care să poată bea măcar o cană cu lapte, dimineața… Cine dorește să le facă o bucurie acestor copii și să le arate că Moș Nicolae există, îi poate contacta la numărul de telefon 0733.280.300. Dăruiți și bucurați-vă că o puteți face!
Nici nu intri bine în satul Motnău că trebuie să cotești de la șoseaua ce-l străbate, să sari peste pârâiașul din vale și apoi să urci voinicește – până ce-ți simți inima pulsându-ți în timpane și-n buricele degetelor – panta abruptă a dealului în vârful căruia locuiesc, auzisem… copiii din pădure. Poteca îngustă, cât să treacă un om, pare că șerpuiește nesfârșit printre copacii scheletici, desfrunziți, aruncați fără nicio noimă în peisajul rece, ostil, complet neprevestitor al vreunei bucurii, fie ea și picată din cerul cenușiu, neprietenos de deasupra. „O mai fi mult?”, te-ntrebi în sine, când peste măsură de ostenit, te agăți de crengi răzlețite în speranța păstrării unei verticalități deseori improbabilă pe povârnișul alunecos de sub tălpi… Și drumul nu se mai sfârșește, și mergi, și mergi, și când chiar nu mai poți și te oprești ca să-ți chemi ecoul răsuflării la loc în suflet, privirea, aruncată-ntr-o doară spre „mai sus” se lovește nesperat de acoperișul unei…case?! Da! O casă!!! Și ce altă casă dacă nu cea care, ni s-a spus, adăpostește cei cinci pui de om necăjiți?
Un lătrat nehotărât, dar totuși lătrat, ne-a mai domolit avântul cu care pornisem să cucerim „ultima redută” a anevoiosului urcuș. Însă până și patrupedul care l-a emis s-a retras cu coada-ntre picioare la vederea noastră de bipezi complet sfârșiți.
Și totuși, nu era singurul suflet ce ne pândea prezența! În colțul coșmeliei ca pentru pitici deasupra căreia nu mai urca decât cerul, un pui de om cu ochii prea mari și mânecile puloverului azuriu prea scurte, ne cerceta nemișcat, ca o sălbăticiune stranie! Doar el, și nimeni altul pe tot întinsul zării…
Patru zile de coasă – un purcel, două zile de „desfundat” – o capră
Din spatele casei în colțul căreia stătea piciul cu ochi speriați – a cărui teamă a fost înfrântă de curiozitatea evenimentului ce ne-am dat seama că îl constituiam – ieșea un fum gros, înnecăcios, de gunoaie arse. Rufe de culori incerte, atârnate pe sârmă și chiar pe crengile unor pomi, țoale de mărimi și forme diferite ne-au confirmat, în felul lor, că ajunsesem unde trebuie. Iar la doar două, trei minute de la pătrunderea noastră pe platoul-ogradă neîngrădită, a apărut, ca prin minune, și Dumitru, tatăl. Imediat, băiețelul s-a ascuns după piciorul omului, ițindu-și, de după el, câte o jumătate de față. Cu picioarele goale vârâte-n târlicii de plastic, cu mâinile roșii și ude a apărut, din casă, și Natalia, mama copiilor care, profitând de faptul că patru dintre ei erau la școală, spăla de zor. Niciunuia nu îi venea să creadă că cineva de departe, tocmai de la…oraș, a urcat până acolo să întrebe de … viața lor!
Povestea s-a legat firesc, simplu. Povestea unei femei care-și regretă greșelile vieții, povestea unui bărbat care face cu greu față sărăciei. Povestea a doi oameni care au împreună cinci copii. Cinci prichindei care, în cămăruța de doar câțiva metri pătrați, nu au măcar o masă suficient de mare ca să-și poată face lecțiile pe ea… „Casa asta a fost a unchiului soțului meu, care a murit acum cinci ani, Dumnezeu să-l odihnească. E departe de sat, dar… ne-a rămas nouă. Avea doar o cameră, asta în care dorm copiii. Noi am mai ridicat antreul în care dormim noi doi… Mult timp n-am avut nici lumină, iar în antreul ăsta plouă, că nu-am reușit să o acoperim cu ce trebuie… E foarte greu, chiar dacă muncim, să știți. Mergem cu ziua de primăvara și până dă înghețul, am merge și iarna dacă am avea unde… Că aici nu prea ai ce să faci altceva. Așa am reușit de ne-am luat capra și doi purcei de lapte… Una e scroafă și vreau s-o ținem, celălalt, nu știu cât s-o face de mare până la Crăciun, dar atât cât s-o face, îl tăiem și măcar avem, cât de cât, să mâncăm… Bani n-am avut, dar pentru capră am muncit amândoi două zile la desfundat, la hârleț, se dă 50 de lei la zi și în loc de bani am primit capra. Porcii tot la fel, ăsta mic a costat trei zile de cosit, că se dă 80 de lei la zi, iar scroafa, că-i mai mare, a costat patru zile de coasă… Așa ne descurcăm… Mai dă lumea și mâncare, aducem acasă la copii, că în afară de alocațiile lor și un ajutor social nu avem niciun ban”, a explicat Natalia.
Mâncare cu rândul, lecțiile pe brațe, în pat
La orele prânzului, glasurile prichineilor ce suiau pe aceeași potecă pe care noi, orășenii, era să ne dăm sufletul, răsunau vesele, amintind părinților că a venit din nou.. ora mesei. Momentul încă unei tristeți născută din neputință, aidoma multor alte momente din viețile amărâților lor părinți.
Râzând, Zenovia, elevă în clasa a III-a, Maria, în clasa a II-a și Ștefania, din clasa pregătitoare, au ajuns acasă după încă o zi de școală. Fratele lor mai mare, Ionuț, elev în clasa a V-a, mai avea de studiat două ore, ne-au spus. Fără prea multă vorbă, chicotind, cele trei copile și-au descălțat în grabă pantofii și, odată intrate în cămăruță, s-au grăbit să-și dea jos din spate ghiozdanele de căpătat, și să le agațe fiecare în cuiul ei. Spațiul e strâmt și tocmai din acest motiv ordinea trebuie să fie desăvârșită! „Nu avem decât masa asta mică, nu încăpem toți la ea nici să mâncăm, nici să-și facă lecțiile… Așa că mâncăm pe rând, iar de învățat și de scris o fac în pat cel mai des… Bucuria noastră este că învață, le place la școală chiar dacă e foarte greu cu rechizitele… cu încălțările. Dacă haine au mai primit de la unii sau alții, cu încălțările e mai greu, că vine și iarna și ghetele costă mult… De mâncare v-am zis, mai primim în loc de bani când muncim cu ziua. Ne mai dau oamenii cartofi, fasole, sunt zile când venim încărcați… Dar e greu…”, a explicat Natalia.
„Știți, ne-am tot gândit cum să facem să avem măcar mâncarea mai asigurată. Și am zis că cel mai mare vis al nostru, care ne-ar scăpa de necaz, ar fi o vacă. Am încercat să muncim și pentru o vacă, așa cum am făcut rost de porc și capră, dar costă foarte mult, până la 1.500 de lei, și n-am putut aduna… Că a trebuit să acoperim și veranda să facem mai mult loc, au început și copiii școala, au trebuit atâtea… Dar o vacă zic eu că ne-ar scoate măcar la lumină cu mâncarea. Am avea asigurat laptele, am face și brânză…”, a mărturisit femeia dorința întregii ei familii.
Dorințele copiilor la care nu a venit niciodată Moș Nicolae
Cu căpșoarele adunate deasupra măsuței, fiecare din cei patru pici care erau acasă au început să-și scrie, ca să trimită prin noi, scrisoarea către mult așteptatul Moș Nicolae. Au auzit pe la școală că acesta vine, într-o noapte magică, mai ales la copiii sărmani, iar ei, față de alții, știu de mult că așa sunt. Doar ei, față de alții, n-au fost niciodată în vreo excursie. N-au avut niciodată o jucărie nouă. N-au îndrăznit niciodată măcar să ceară așa ceva, mulțumindu-se să se zgâiască la vreuna din cele aduse pe la magazinul sătesc. „Dacă n-au avut bani mama și tata, nu ne-am dus nicăieri. Au mai plecat colegii în excursie, dar eu n-am fost… Mi-ar plăcea… Mi-ar plăcea să am o păpușă și… un calculator… Și mi-ar mai plăcea să mă fac polițistă”, a spus, cu glas subțirel, Zenovia, îngânată de surioara ei mai mică, Ștefania.
Iar Maria, copila de opt ani, care visează să devină învățătoare, și mezinul de cinci ani, Marius, au mărturisit, timid, că visul lor ar fi… câte o mașinuță. „Și-ar dori ei multe… ce să le fac. Poate într-o zi, cine știe… Ne chinuim și noi să le facem măcar brad de Crăciun… Cadouri nu prea avem cum… Că nu avem multe, uitați. N-avem un șifonier să ținem hainele cum trebuie. N-avem frigider… Pentru mașina asta de spălat la care nu merge storcătorul și care curentează, am muncit două zile la curățat de cătină… E bună, așa cum e, că suntem mulți… Televizorul s-a stricat și el, așa că vedeți… Știu că vor și ei ce vor și alți copii, dar înainte de asta le trebuie încălțări, rechizite, haine groase… Câte nu trebuie… „, a explicat Natalia.
Ajutați-l pe Moș Nicolae să ajungă la cei cinci frați!
Coborâșul spre șoseaua unde lăsasem mașina a părut la fel de greu precum urcușul. Și nu pentru că drumeagul ar fi fost anevoios, ci pentru că duceam în suflete povara ochilor mari și plini de dorințe abia mărturisite ale copiilor sărmani din pădurea Motnăului. Le-am promis că vom spune povestea lor bunului Moș Nicolae, că-i vom duce lui scrisorile lor, și cine știe… Poate că magicul personaj va face și în viața lor… o magie! Poate că de data aceasta, le va lăsa și lor în papucei, ceva…
Așa că dacă-l vedeți, nu ezitați să-i spuneți să-i viziteze. Să-i sune! Sau să vină să lase la redacție ceea ce are pentru ei! Promitem să-l ajutăm să ducă acolo sus, în munți, la cei cinci copii necăjiți, cadourile pe care ei le așteaptă să apară în papucii scâlciați, dar cu siguranță lustruiți!
