Cinci frățiori cu vârste cuprinse între doi și 13 ani trăiesc de pe o zi pe alta suferind de frig și foame în casa lor mizeră din satul Ploștina, comuna Vrâncioaia. Al șaselea, în vârstă de 14 ani, a lăsat școala după terminarea a opt clase și, sătul de sărăcie, s-a tocmit om de casă la veterinarul din sat. Unul dintre băieți este vizibil afectat de un handicap, însă mama lui nu știe să spună de ce boală suferă. Alți doi sunt elevi în clasele a V-a și a VII-a și nevoile lor sunt multe… Tatăl micuților a murit în urmă cu doi ani, din cauza unui accident vascular. Când mama lor, Lenuța Cobzaru, mai merge la muncă cu ziua, frățiorii care rămân singuri acasă se strâng în brațe unii pe alții, legănându-se până adorm… Cine dorește să le aducă un pic de bucurie acestor cinci copilași acum, în prag de Crăciun, o poate face contactând-o direct pe mama acestora la telefon 0736.937.102. De asemenea, poate fi contactat primarul localității Vrâncioaia, Ionică Danțiș, care de-a lungul timpului, a sărit deseori în sprijinul acestei familii. Orice dar trimis celor cinci copilași care par să fi uitat ce înseamnă bucuria va fi, cu siguranță, o binecuvântare pentru orice suflet de creștin! Așa că, dacă vreți și dacă puteți, dăruiți! Și bucurați-vă că o puteți face!
Chiar și numai privind-o din depărtare, știi instantaneu că acolo, în casa stingheră aruncată parcă din întâmplare pe o coastă a înălțimilor satului Ploștina, și-a făcut cuib cea mai cruntă dintre sărăcii. Încă neterminată, cu gura întunecată a ușii căscată sinistru și păzită strașnic de doi câini ce se reped iviți parcă de nicăieri pe poteca ce suie către ea, locuința respectivă începe de la sine povestea cenușie, nefericită, a celor ce locuiesc în ea… Cinci copii și o mamă. Cinci suflețele care au uitat – sau poate n-au știut niciodată – să râdă din toată inima, și o femeie dezorientată, depășită de situația în care a aruncat-o moartea bruscă a soțului ei, în urmă cu doi ani…
O femeie urmărită, parcă de ghinion, același ghinion repetat atunci când se aștepta mai puțin… Lenuța Cobzaru are 39 de ani însă pe chipul ei s-au adunat, parcă, mult mai mulți. E o femeie simplă, mult prea simplă, care n-a avut parte nici de primul bărbat, și nici de al doilea. Amândoi au murit lăsând-o să se descurce singură mai întâi cu doi copii, și acum cu încă cinci. „Din prima căsătorie am avut doi copii, pe Ionel, care are 14 ani și s-a dus să muncească la asistentul veterinar din comună, și o fată care are 22 de ani, e căsătorită la Tulnici. Ionel a terminat opt clase și când a zis veterinarul că îl ia pe lângă casa lui, s-a bucurat. Are acolo unde să doarmă, ce să mănânce, îi ia și de îmbrăcat și în schimb vede de oi, de animale. M-a ajutat și pe mine câteodată din ce a câștigat. Ce era să facem… Aici, la noi, de muncă altceva nu se prea găsește și măcar are el un loc stabil”, a explicat Lenuța.
S-a recăsătorit după câteva luni de la moartea primului soț, știind că sărăcia și necazurile sunt mai bine depășite în doi. A născut încă cinci copii, iar când credea că totul va fi și pentru ei, cât de cât, bine, povestea s-a repetat. A murit și al doilea bărbat. „S-a îmbolnăvit de distrofie musculară. Nu mai putea merge, într-o zi a căzut la pământ. A venit salvarea, l-au luat, a stat internat la spital și într-o lună și-a revenit. Totuși, când a venit acasă nu se mai putea mișca. Stătea în căruțul cu rotile. Doi ani l-am îngrijit, eu îl spălam, eu îl schimbam, eu îl hrăneam, că el nu mai putea face nimic… Numai că într-o zi a făcut accident vascular cerebral. M-am trezit cu el răsturnat din cărucior. Pur și simplu a murit… Și am rămas cu cinci copii”, a povestit femeia.
Copiii – sălbăticiuni din odaia ca o grotă
Am ajuns la casa Lenuței pe la orele amiezii. Ninsese, însă nu destul ca să acopere amprenta mizeriei sărăciei… Insuficient ca stratul de omăt să dea măcar o iluzorie strălucire privirilor celor trei copii iviți, ca trei mici sălbăticiuni, în pragul ușii… Iar apariția lor a fost la fel de șocantă precum o palmă încasată brutal, direct în suflet. Cea mai mică, Mioara, de doi ani, nu mai înaltă de jumătate de metru, deși era înfofolită cu un monton, deși avea căpuțul acoperit de un fes peste care era trasă gluga unui pulover-hanorac, iar picioarele îi erau protejate de o pereche de adidași jerpeliți, dădea impresia că totuși, tremură de frig. Pumnișorul unei mânuțe, înroșit de ger, și-l trăsese, încleștat, în adăpostul mânecii prea lungi. În celălalt, băgat într-o mânușă roșie, de om mare, strângea cu nădejde un castron de tablă cu urme uscate de mâncare.
În spatele ei, nemișcați, în picioarele goale și îmbrăcați cu pulovere îngrozitor de murdare, stăteau alți doi frați. După tunsoare – dacă se poate spune așa felului în care le este ciunțit părul – păreau amândoi băieți. Dar… doar păreau, pentru că una era fetiță: Anamaria. Și are patru ani. Celălalt, Ionel, nu mai dezvoltat decât surioara lui, are șapte ani și evident, un handicap. Grav. Dacă ceilalți copii vorbesc totuși – din cele spuse de mama lor, pentru că în fața noastră n-au scos măcar un sunet – Ionel ar fi surdo-mut, suferind de retard mental, iar până mai ieri se deplasa târâș, fiindu-i prea greu să ia poziția bipedă… „Nu știu să vă spun ce are. A fost încadrat în grad de handicap, dar pentru că n-am mai putut să ajung cu el la comisie, acum nu mai este. Este greu pentru mine să plec așa departe, că n-am cu cine lăsa copiii ăștialalți… Copiii mai mari merg la școală, Andreea este în clasa a V-a, la Școala din Vrâncioaia, stă la internat toată săptămâna. Ä‚stalalt, Vasilică, este în clasa a VII-a, dar de o vreme nu mă mai înțeleg cu el. Nu mai vrea să meargă la școală. Pur și simplu nu mai vrea. Mai întâi a zis că n-are haine. Am făcut un efort și i-am cumpărat. Tot n-a vrut. Zice că vrea să muncească să câștige bani. Dar e prea mic, măcar opt clase să facă!”, a spus Lenuța.
Supărat că se vorbește despre el, Vasilică – băiatul de 13 ani, prea slab pentru vârsta lui, dar cu priviri întunecate, aprige și cu mâini ce par tăbăcite – a ieșit supărat din casă. Mioara, mezina, și-a mutat locul din fața ușii, pe unul din cele două paturi din odaie. Și, în timp ce Anamaria se juca cu o hârtiuță, ghemuită pe patul de lângă sobă, fratele ei, Ionel, a început să râdă fără să știe nici el de ce, căscând spre noi o gură suferindă, un șir de dinți negri, stricați, care în curând vor deveni, fără îndoială, focar de infecție pentru trupul lui subnutrit.
O mașinuță fără roți și o păpușă șchioapă…
…. sunt singurele jucării ale copiilor Lenuței. Le-au găsit cine știe pe unde, sau le-au căpătat poate de la cineva, așa cum, de altfel, de căpătat sunt mai toate hăinuțele și încălțările lor. Foarte puține, și poate de aceea, în niciuna din cele trei camere ale locuinței nu există vreun dulap. În două nu există, de fapt, niciun fel de mobilă. Pe podeaua uneia sunt doar pachetele cu făină primite de la primărie, din ajutoarele UE. Iar în odaia în care își petrec existența cei cinci frați împreună cu mama lor sunt numai două paturi cu așternuturi soioase, o sobă pe plita căreia erau, la ora vizitei noastre, două ceaune în care nu fierbea nimic. Două noptiere ciudat de moderne în tot acel decor. Și o masă pe care Lenuța a pus televizorul, singurul aparat consumator de curent electric, cu excepția becului spânzurat în mijlocul tavanului. Televizorul, singurul care le oferă copiilor și alte imagini decât mizeria părintească…
Niciunul dintre prichindei nu a avut curajul să-și exprime vreo dorință. Nici măcar Vasilică, cel mai mare dintre ei, care n-a putut spune nici de ce nu vrea să mai meargă la școală, nici ce-ar vrea să devină în viitor. „Văd eu”, a spus scurt, lăsându-și privirea în pământ și legănând toporul cu care avusese tentativa de a sparge niște lemne.
Și până la urmă, gândiți-vă! Cum să știe niște copii care n-au primit în viața lor nimic, să-și dorească… ceva?! Jucării n-au avut vreodată. Cărți de colorat, creioane și acuarele care să-i ajute să-și dezvolte imaginația prin pictură și desen, nici atât. Și parcă nici de suficientă afecțiune n-au prea avut parte… Afecțiune pe care, instinctiv, orice pui de om care n-o primește, o caută… Așa cum Anamaria și Ionel o fac, când se iau în brațe și se leagănă singuri, în patul lor de lângă sobă, până când adorm așa, trup lângă trup, doi copii necăjiți, doi frățiori sălbăticiți… îmbrățișați.
Moș Crăciun ar putea fi miracolul la care nici n-au visat!
Lenuța își crește copiii din alocațiile lor și din pensia de urmaș pe care o primesc aceștia în urma morții tatălui lor. Nu e de ajuns și de aceea, primarul comunei Vrâncioaia, Ionică Danțiș, a ajutat-o în repetate rânduri, ba cu alimente, ba cu geamuri, ba cu lemne… Poate că multe ar mai fi de spus cu privire la modul în care această femeie își îndeplinește responsabilitățile părintești însă înainte de a judeca, gândiți-vă la copii! Aceștia nu au nicio vină! Sunt cinci copii prea mici, prea necăjiți, dezorientați și aproape rupți de lumea civilizată în care alții ca ei, trăiesc.
Pentru ei, apariția lui Moș Crăciun sau măcar a darurilor acestuia ar constitui, fără îndoială, un miracol! Un miracol care le-ar demonstra că lumea poate fi și frumoasă! Vreți să fiți, de acest Crăciun, miracolul din viața cenușie a acestor copii?
