Liliana Dogaru predă din 1991, după ce a absolvit Liceul Pedagogic „Spiru Haret” din Buzău. Activitatea didactică și-a început-o la Åžcoala Ciușlea, unde a predat trei ani. A susținut Definitivatul, apoi a obținut prin concurs un post la Åžcoala Pădureni, în Mărășești, unde a predat la clase simultane timp de 14 ani. În urmă cu cinci ani s-a transferat la Åžcoala nr.2 din Mărășeși. Este căsătorită și are o fiică de care este foarte mândră.
Reporter: De ce ați ales să urmați cursurile Liceului Pedagogic „Spiru Haret” din Buzău?
Liliana Dogaru: Era înainte de Revoluție și s-a făcut o singură clasă în trei județe, pe Vrancea, Buzău și Ialomița. Atunci școlariza Buzăul pentru că nu mai funcționa liceul la Focșani. A fost greu să intru acolo, a fost concurența foarte mare. A fost o mândrie, mi-am dorit să fiu admisă.
Rep.: Cum este să predați la simultan? Este mai dificil?
L.D.: Da, este mai dificil, dar cu timpul devine o rutină. Mi-a prins bine. Să știți că în momentul în care eram la simultane, le invidiam pe doamnele de la clasele normale. Acolo aveam copii mulți și buni. Ai satisfacții mari, am avut copii buni și rezultate foarte bune și la simultane. Copiii sunt buni peste tot, deși posibilitățile sunt mai reduse. Dar, profesional, poți să ai satisfacții oriunde.
Rep.: De ce ați ales această meserie? Cine v-a îndrumat?
L.D.: Mi-am dorit asta din copilărie. Părinții mei sunt din Tecuci, eu m-am născut la Tecuci. Când eram în clasa a II-a ne-am mutat aici, în Mărășești. Nu știu să vă spun, dar de mică, toate jocurile mele erau că eu eram doamna învățătoare. Așa a fost să fie. Ai mei și-au dorit să merg la un liceu sanitar. Pe timpul acela era la Galați, la fel de bine cotat. Dar nu, a fost ceva ce nu mi-a plăcut, nu m-a atras. Asta m-a atras. Deși mi-am completat studiile mai apoi, am fost și rămân învățătoare.
Rep.: Ce studii ați făcut apoi?
L.D.: Am făcut Facultatea de Psihologie, dar niciodată nu m-am lăudat cu asta. Am făcut-o pentru că a trebuit să ne completăm studiile. Dar eu am fost și rămân învățătoare.
Rep.: Cum vi s-a părut clasa pregătitoare, având în vedere că de doi ani a fost integrată în sistem?
L.D.: Sincer, la început a fost puțin mai dificil. Adică am pornit de la cursuri cu ideea că am devenit un pic și educatoare, cu toate că eu am făcut practică și la grădiniță. Este în regulă, copiii se adaptează și vieții de școlar. Într-adevăr este puțin altceva.
Rep.: Este vizibil impactul pe care îl are asupra copilului trecerea de la grădiniță la clasa pregătitoare?
L.D.: Cred că depinde și de părinți. Probabil că depinde și de învățătorul de la clasă, dar trebuie să te adaptezi. Ne jucăm foarte mult, ne adaptăm vârstei, programei. Nu facem lucruri extrordinare, să li se pară ceva foarte greu.
Rep.: Având în vedere că sunt și elevi mai mari în școală, sunteți mai atenți cu ei?
L.D.: Fără discuție. Sunt foarte multe doamne învățătoare cu care eu colaborez foarte bine și pe care le-am prins când eram eu elevă. Dar au fost foarte drăguțe și ne-am adaptat, ne ajutăm. Deși copiii s-au obișnuit deja, eu tot nu-i las singuri.
Rep.: Ce presupune programa școlară la clasa pregătitoare?
L.D.: Facem exerciții, intuim literele mici și mari, facem numerație. Deja noi numărăm și vor să facem și adunare, dar numai pe suport intuitiv, adunare și scădere până la 30.
Rep.: Cum ajută la evoluția copilului această clasă?
L.D.: La început am fost un pic reticentă la idee. Dar pe de altă parte, când veneau copiii de la grădiniță, parcă aveau nevoie de mai multă atenție. Acum, fiind tot pe mâna noastră, îi pregătim. Åži doamnele educatoare muncesc foarte mult, deși poate că ar fi trebuit lăsați să se mai joace puțin. Eu am copii la clasă de cinci ani, care au primit avizul psihologului, dar se simte diferența de vârstă. Cu toate acestea le învață, dar nu asta este o problemă, că le învață cu bine. Mai greu este cu părinții, că ei își doresc mai multe.
Rep.: Veți continua cu această clasă până în clasa a IV-a?
L.D.: Categoric. Noi am fost la un curs pe această temă și discutam că-i așteptăm să crească, să mergem la olimpiade, să avem și noi satisfacții. Copiii de-a V-a, eu pentru unii din ei am luptat să rămână la această școală, am și patru copii la liceu și chiar au venit în vizită.
Rep.: Vă mai vizitează foștii elevi?
L.D.: Tot timpul, iar cei din școală vin și-mi spun ce note au luat, iar eu mă duc, îi mai verific în catalog, nu mă duc peste ei în clasă ca o bunică sâcâitoare. Åžtiu tot timpul ce fac.
Rep.: Câte generații de copii ați avut aici?
L.D.: Aici, aceasta este a treia generație de copii cu care lucrez. Sunt de cinci ani aici. Prima clasă pe care am preluat-o era de-a IV-a, eu am făcut 14 ani de învățământ simultan. Depinde și de părinți, dar depinde și de tine. Să știți că eu am ajuns la concluzia că orice meserie o faci, dacă o faci cu drag și nu te duci pur și simplu la serviciu, obții și satisfacții.
Rep.: Au fost momente când ați venit pur și simplu la serviciu?
L.D.: Nu, niciodată. Poate mai am și zile în care nu mă simt bine. Să știți că am avut zile în care mă trezeam cu o durere de cap sau aveam un disconfort, ei, copiii, mă încărcau cu energie. Am observat chestia asta.
Rep.: Vă simțiți mai tânără având în vedere că munciți doar cu copii?
L.D.: Da, să știți că da. Eu nu-mi dau 40 de ani, câți am. Uneori îi cam resimt, dar nu mă las. Să zic asa, îmi dau 30 și ceva de ani. Nu pot să spun că sunt foarte copilăroasă, pentru că întotdeauna am fost și o persoană analitică, dar la nivelul lor cobor.
Rep.: Cum îi atrageți pe elevi să fie interesați de școală?
L.D.: Copiii vin cu drag la școală, pot să mă laud. Nu știu cum îi atrag. Îi mai și cert, mai mult îi dojenesc. Le-am spus și în prima ședință părinților «de astăzi înainte, copiii dumneavoastră sunt și ai mei și mă port chiar ca și un părinte cu ei». Åži părinții îi mai dojenesc când greșesc. Dar nu sar calul, așa să ne înțelegem și încerc să le dau exemplul personal. Cu copiii trebuie să fii serios și sincer. Cei din seria trecută, când mi-au scris scrisorele, au scris «o țin minte pe doamna învățătoare că e foarte amuzantă». Le spun glume, le povestesc din copilăria mea și le place foarte mult. Le povestesc despre copilul meu, de care sunt foarte mândră, ca orice părinte. Este în clasa a XII-a la Colegiul Cuza.
Rep.: Puteți îmbina profesia de dascăl cu viața de familie?
L.D.: Fata mea îmi spunea, în clasele mai mici, că sunt mai rea cu ea decât cu copiii de la clasă, cu ei ești mai bună. Ca orice părinte, de la copilul tău vrei mult mai mult. Mi-am adus aminte acum și vreau să vă spun. Eu fac cu elevii un atelier de bune maniere, cu aprobarea doamnei directoare. Lucrez suplimentar, numai cu cei care își doresc, o grupă mai mică.
Rep.: Ce învață copiii acolo?
L.D.: I-am învățat cum să așezăm masa corect. Să știți că am constatat că foarte multe lucruri le știau deja de la părinți. Dar când le-am spus că rupem bucățica de pâine, nu mușcăm din ea, au făcut ochii mari. Adică au învățat câte ceva și de la mine și dacă au și aplicat, după cum mi-au spus părinții, eu sunt foarte mulțumită.
Rep.: Faceți ședințe cu părinții?
L.D.: Fac ședințe, am făcut. După părerea mea, mai relaxante și cu mai multă eficiență sunt întâlnirile individuale, pentru că acolo discuți cu părintele despre copilul lui. Părinții vin la ședință cu așteptări, fiecăruia să-i zici câte ceva bun despre copilul lui, ceea ce mi se pare și normal. Nu sunt de acord cu critica, mai ales în plen. Pentru că orice copil are un lucru bun, nimeni nu-i perfect, dar în fiecare copil găsești o înclinație, ceva bun pe care poți să exploatezi.
Rep.: Cine a contribuit la educația dumneavoastră?
L.D.: Părinții în primul rând. Eu zic că am fost și receptivă și puțin autodidactă. Mi-a plăcut să urmăresc în jur și să copiez ce e bun. Åži profesorii mei m-au ajutat. Am fost un copil ascultător.
Rep.: Ce părere aveți de copiii mai năzdrăvani, bănuiesc că aveți și așa ceva în clasă?
L.D.: Am avut pe parcursul anilor, anul acesta nu pot să spun. Dar am avut copii chiar diagnosticați cu probleme. Am colaborat foarte bine cu părinții, cu mama în special. Acum am 24 de copii la clasă, au fost 26, doi au plecat în străinătate cu părinții.
Rep.: Ce vă motivează în această meserie?
L.D.: Satisfacțiile, faptul că vin copii, că au rezultate foarte bune, că nu au uitat de mine. Că aud despre ei că sunt studenți, că au obținut premii la concursuri. Să vă spun satisfacția maximă a vieții mele. Astă vară, la curs, a participat o învățătoare de la Pădureni, care nu mi-a fost elevă. Mi-a zis așa: «Eu îi arunc doamnei Dogaru ghemul de sfoară pentru că a fost învățătoarea fratelui meu, pentru că a fost la o inspecție de titularizare și pentru că dumnea ei nu știe, dar a fost modelul meu de viață». Am fost nu emoționată, impresionată de-a dreptul. Mai mult de atât nu îți trebuie, dacă știi că pentru cineva la un moment dat ai fost model.
Rep.: Ministerul Educației vă oferă suficiente materiale pentru a putea lucra la clasa pregătitoare?
L.D.: Ar mai fii nevoie. Noi colaborăm foarte bine cu părinții și spre norocul nostru nu-și pierd interesul. Avem și materiale trimise de Minister, dar folosim foarte multe fișe. Eu vreau să deseneze copiii cu mâna lor și chiar și cei mari, când făceau portofolii, le făceau de mână, colorate, desenate, decupate… să se implice.
Rep.: Aveți pasiuni?
L.D.: Din puținul timp care îmi rămâne, din ce în ce mai puțin citesc, recunosc. Am fost o pasionată de citit, dar n-am mai avut timp în ultimul timp. Copilul meu îmi spune că am pasiuni de bunică. Croșetez, dar nu foarte mult, căciulițe vesele. Probabil că are legătură cu firea mea veselă. Am făcut acum pentru copilul unei colege o căciuliță și mănușele de pinguini. Sinceră să fiu, nu mai ascult muzică. Ascult cântecele pentru copii, să mă mai inspir tot pentru ei.
Rep.: Cât timp aveți pentru dumneavoastră într-o zi?
L.D.: Cred că seara. Mai am timp pentru că atunci și croșetez, când mă așez la știri nu pot să stau. Atunci ascult, dau din mâini.
Rep.: Pe viitor ce v-ați dori?
L.D.: Îmi doresc ca orice mamă să fie copilul acolo, sus. Åži îmi doresc să fiu sănătoasă, să duc multe generații de copii. Să fie bine. Mereu sunt preocupată să fie părinții mulțumiți, copiii să vină cu plăcere la școală.
Rep.: Cum ar trebui să fie cadrele didactice tinere?
L.D.: Să aibă pasiune, să fie receptive. Cu timpul, practicând, și dacă îți place, îți vin ideile. Eu am încercat să îi ajut să memoreze o poezie desenând. Într-o școală depinde și de colectiv. Noi ne împărtășim idei, discutăm ce am mai găsit și contează foarte mult lucru acesta. Să ai o relație foarte bună cu colegii, este foarte important.
