ORA LA CARE SE ÎNCHID BIBLIOTECILE (lui Gabriel Funica, bibliotecar la Biblioteca Județeană Duiliu Zamfirescu din Focșani, pentru frumusețea nepieritoare a modestiei)
Într-o seară din vara anului 391 bătrânul Demetrius Aristarchus stătea liniștit între coloanele de marmură albă ale Bibliotecii din Alexandria și privea marea. Câțiva norișori se pierdeau pe linia orizontului și această îndepărtare îi amintea ilustrului bibliotecar de corăbiile care străbăteau marea spre Heraklion. Trăia cu discreție în această parte a imperiului, satisfăcut de notorietatea pe care ți-o dau modestia, izolarea, naturalețea intelectuală și delicatețea unor vremuri care se dezintegrau încetul cu încetul de la morțile venerabililor Aristotel, Platon, Homer, Epicur sau Diogene de Sinope.
Toată viața lui, bătrânul Demetrius Aristarchus își imaginase paradisul sub forma unei biblioteci. Deodată, în spatele lui, din amfiteatrul cu papirusuri, a izbucnit focul. Sulurile ordonate pe rafturile de teracotă ardeau, îndoindu-se grațios, spre disperarea scribilor și îngrijitorilor care, cu țipete ascuțite, alergau în toate părțile ca să-și salveze micile lor vieți. Fără să stea pe gânduri, bătrânul bibliotecar Demetrius Aristarchus a sărit în flăcări și cei de față, care l-au văzut pentru ultima oară, au povestit până la morțile lor cum l-au văzut pe acesta repezindu-se la sulurile pe care le venerase toată viața lui și le-a cuprins cu brațele, disperat, apoi, spre ieșire, cum s-a prăbușit și manuscrisele lui Aristotel, Platon, Homer, Epicur sau Diogene de Sinope au luat foc și ardeau odată cu el.
Dictatorul Teofilus, cel care a dat decretul de incendiere a Bibliotecii din Alexandria, ar fi regretat atât de mult porunca sa, încât ar fi înebunit și s-ar fi sinucis.
***
Åži cum istoria are întotdeauna nevoie de tragedii, o altă întâmplare asemănătoare s-a petrecut în iarna anului 1966, atunci când nu împlinisem nici măcar opt anișori. Pe atunci, în casa vărului meu dinspre mamă, Cernica Dumitru, căruia în familie i se spunea Titi, din micul sătuc Lămotești din preajma orașului Focșani, se afla biblioteca publică.
Îmi amintesc și astăzi rafturile negeluite din lemn pe care stăteau înșiruite cărțile copilăriei noastre, terfelite și murdare, cu poze mari, cât toată pagina și pe care astăzi le țin minte mai degrabă după miros decât după conținut. Stăteau cuminți, înșiruite pe rafturi și atunci când se îmtâmpla să nu le ceară nimeni acasă, ori în zilele de duminică, când biblioteca era închisă, volumele diforme, așezate la întâmplare, cele mici, de poezie sau romane, amestecate cu cele mari, de povești, păreau întotdeauna triste de parcă erau închise într-un orfelinat din care nu puteau să plece. Camera bibliotecii era așezată în partea dinspre miazănoapte a casei, așa încât, lumina apusurilor de soare care pătrundea prin deschizăturile perdelei, era singura care întrerupea monotonia încăperii cu licărul ei vesel.
Într-o zi geroasă din iarna acelui an, la poarta casei, au oprit două căruțe din care au coborât câțiva inși încruntați, pe care nu îi cunoșteam, au pus fân dinaintea cailor și au bătut la poartă. Au vorbit în drum cu rudele mele care aveau în grijă biblioteca, apoi, după ce i-au convins de lucruri pe care eu nu le deslușeam la vârsta aceea, au început să care în coșuri de nuiele cărțile în căruțe. Le adunau de pe rafturi și ele, ascultătoare, ca niște oi duse la tăiere, se lăsau pradă celui mai cumplit genocid pe care avea să-l instaureze comunismul din anii aceia. La un moment dat, încruntații au luat un braț de cărți, l-au aruncat în mijlocul drumului, pe zăpada înghețată, i-au dat foc și împrejurul focului au băut zgomotos dintr-o sticlă, unul de la altul. În aer fulguia și ninsoarea părea indecisă. Caii stăteau nemișcați din cauza gerului. Bărbații continuau să care și, din când în când, să arunce cărți pe foc și unele scoteau scântei de parcă încercau să se împotrivească rugului aprins. Noi, copiii, privem pe geam la străinii care își dădeau sticla cu băutură din mână în mână, cum rupeau file și își făceau țigări, cum râdeau și puneau cărțile pe foc.
După ce au plecat, liniștea care s-a lăsat în încăperea din care au fost luate cărțile, a fost neagră și apăsătoare pentru multă vreme. Nu am aflat niciodată unde au dus cărțile. Titi a murit la cea mai frumoasă vârstă a vieții lui și întâmplător sau nu, cu o carte așezată sub cap.
***
Să ne imaginăm un cataclism galactic în care omenirea ar pieri pentru totdeauna în haosul cosmosului din care s-a ivit și odată cu ea, uimitoarea ei cultură. Ei bine, atunci, Dumnezeu s-ar simți răpus de lunga lui singurătate și ar fi nevoit să o ia de la capăt cu infidela și sublima lui creație. Åži în locul ales, pe rând, acesta va face să se nască din nou Homer, Dante, Shakespeare, Borges, Dostoievski…
