Marioara Murărescu (n.1 octombrie 1947, Câmpulung Muscel – m.30 ianuarie 2014, București) a fost indiscutabil cel mai important și longeviv realizator de emisiuni de folclor din Televiziunea Română. Nu sunt specialist în această disciplină și nu mă pricep la folclor, dar emisiunile Tezaur folcloric au dezvoltat în mine o nativitate care, combinată cu celelalte discipline, a făcut să treacă prin carnea și mintea mea, odată cu cântecul, toată literatura de limbă română, pictura și cinematografia, Sara pe deal, schiturile de țară, satele, marile drumuri ale Olteniei, spre exemplu, care vara coboară la Dunăre, înecate în praf, străbătute de aroma sălbatică a mărăcinilor și care, spre seară, se prefac în misterioasa noastră dorință de a călători îndelung în legănarea plenară a doinelor românești. Ca și ortodoxismul din această parte de lume, folclorul desăvârșește toate celelalte discipline și dă un plin românesc existenței noastre, un patriotism filocalic bazat pe blândețe și toleranță.
Marioara Murărescu, prin Tezaur folcloric, cu o înțelegere obiectivă, a făcut educație holistică acestui neam, susținând că muzica tradițională este mai prețioasă decât aurul, că a rămas printre puținele lucruri care ne fac să nu ne pierdem în imensitatea lumii. E adevărat că generațiile de azi sunt mai ocupate, mai grăbite decât a fost generația mea. Pe măsură ce trece timpul devin tot mai nevrotice, sleite de paradigme și incertitudini, ezitări și inconsecvențe de tot felul, epuizate de controversele democrațiilor. E de-ajuns să deschizi televizorul și dai peste emisiuni reziduale de folclor pestilențial, obscen și nesăbuit, cu artiști (din păcate, unii consacrați) care și-au pierdut până și bunul simț. Din păcate, aceste cauze îngrijorătoare pun și mai evident în antiteză și valoare meritul incontestabil pe care l-a avut MM cu emisiunile domniei sale în promovarea unei arte în care Eminescu intuise geniul românesc.
Mă consider de-a dreptul fericit că în zilele mele libere, cel mai adesea sâmbăta sau duminica, la o cafea, pot să mă uit cu voluptate la câte o emisiune bună de folclor, în timp ce în mine se deschid labirinturi frenetice și tandre în care cântecele țărănești se pliază îndelung pe relieful național, în cea mai lungă și virtuoasă călătorie a vieții mele. Se aud din ce în ce mai puține voci care pot apăra muzica tradițională. Personal, regret enorm dispariția emisiunii La porțile ceriului. Avertismentul lui Grigore Leșe potrivit căruia canto-ul popular care se studiază în Conservator deteriorează cel mai mult interpretarea tradițională, este unul cât se poate de serios. Se pierde ceva din intimitatea noastră, sufletul se dezvăluie brutal și devine cotidian, banalizându-se.
Păstrez o aminitire îndepărtată din copilărie cu bunica mea dinspre mamă care, atunci când îi vizita pe părinții mei și se întâmpla ca la televizorul alb-negru, întotdeauna cu purici, să fie muzică populară (ea nu a avut niciodată televizor), se așeza pe marginea patului și se lăsa absorbită pe de-a-ntregul de firul cântecului, plângând încet. Nici nu știu ce se petrecea în mintea ei, dar legătura mitologică pe care o făcea cântecul cu trecutul ei îndepărtat, până dincolo de părinții părinților ei, o făcea să cadă pe gânduri. Bunica mea pe linie maternă care a trăit toată viața ei într-un sat de câmpie, obișnuia să spună, iarna, că i-ar fi fost mai ușor să moară în timpul colindelor, de parcă avea tainica convingere că însuși Dumnezeu ar fi luat-o în brațe. Fără să vrea, asocia în chip fundamental nașterea, morții, acceptându-și cu înțelegere sfârșitul sau cel puțin, idealizându-l. Colindele au forma delicată a sufletului românesc în care o poveste veche se recompune continuu, din sine, într-o intimitate senzuală care stă la baza calmului lumii, dând sens bun existenței omenești care, astăzi, stă să se destrame.
Trăim într-o perioadă în care toate lucrurile – regimurile politice, administrative, instituțiile, companiile, societățile culturale, confreriile și breslele de tot felul, până și oamenii, în mintea lor – se reorganizează, își schimbă statutul, se desființează și se reînființează cu singurul scop, declarat dealtfel, de a deveni noi, de a înlocui firma veche cu una nouă, de a-și pierde urma. Se promovează un fel de modernism fără fond, de paradă, de afiș, de bontón. Vechiul, cu tot farmecul și oracularul lui evlavios, nu se mai poartă, este demodat, repudiat, ascuns ca o origine țărănească obscură, este aruncat cu euforie în lada încăpătoare a istoriei, iar locul acestuia este luat pe ascuns de un cuceritor nevăzut, insidios, perfid, cinic, insistent și tenace, politicos și civilizat de altfel, curat, elegant, îmbrăcat cu un fel de costum soldățesc cerut de firmă, care impune politici financiare tenebroase, grafice economice globale, standarde care uniformizează popoarele în numele unei rentabilități absurde, ne indică până și data la care expiră sufletele noastre. Asistăm la un fel de marketizare a psihicului – luăm salariul, îl cheltuim, mergem la serviciu, luăm salariul, îl cheltuim…- omul se mașinizează, devine mecanic, nu mai poate ieși din stereotipii, își pierde simțurile primare, biblice (văzul, auzul, gustul, cântecul…) și se alienează. Asistăm neputincioși la izgonirea definitivă din rai.
Aici cred că este intersecția unde folclorul trebuie să facă joncțiunea cu inteligența și să dea serenitate existenței noastre. Proiectată în acest context actual, moartea doamnei Marioara Murărescu este o imensă pierdere pentru cultura românească, imposibil de înlocuit, cel puțin în viitorul apropiat. Pentru marile sale merite, fie ca providența, ca să îmblânzească eternitatea, exact ca-ntr-un cântec de Grigore Leșe, s-o pună cu grijă în copârșeu, la un loc cu Dumnezeu, unde moartea nu pătrunde, unde moartea nu pătrunde…
