Nea Mircea este, fără îndoială, o mare figură de om! Și, cu siguranță, și un optimist iremediabil care, cu vorba lui șugubeață și filosofiile sale despre viață, ridică zdravăn moralul celorlalți bunici de prin cămin. L-am întâlnit din întâmplare, în timpul unei recente vizite pe care am făcut-o la respectiva instituție. Mă îndreptam spre poarta căminului cu sufletul greu de cele câteva povești triste pe care tocmai le aflasem, când am dat cu ochii de el: un bătrânel cu șapca trasă șmecherește pe frunte, cu nădragii băgați bine în șosete și încălțat într-o pereche de papuci de plastic, ce pășea surprinzător de sprinten, dând roată clădirii sprijinit într-un baston. Nu că ar fi avut musai nevoie de el! Nuuuu… ci mai mult din cochetăria – părea să dea de înțeles ținuta țanțoșă – de a avea un accesoriu de care s-a descotorosit subit, înfingându-l în zăpadă în momentul în care ne-am intersectat. Eheee…! Și așa ce-i râdeau ochii bătrânelului când i-am dat binețe, că nu m-a lăsat inima să-l las să se uite lung în urma mea, fără să-l invit la vorbă. Și ce bucurie pe nea Mircea, ce eveniment în viața lui atât de aceeași în fiecare zi de când s-a internat în cămin, să-și scoată la lumină amintirile! „Am 82 de ani și jumătate. De juma de an sunt aici, m-a adus băiatul lui soră-mea care stătea în Adjud, și care a murit așa, în somn. Am venit din Onești, că am rămas singur și mă cam plictiseam acasă… Am trăit cu o femeie 22 de ani, a murit ea și-am rămas singur. Dar ea, ce femeie era! Îi spuneam Bombonica, de frumușică ce era!”, mi-a spus, pe-un ton complice, zâmbind cu gura până la urechi. Și nu doar că a stat lângă Bombonica lui peste două decenii, dar nici n-a avut inima s-o părăsească atunci când soarta i-a scos-o-n cale pe … Maricica. „Ce femeie, dom-le, ce femeie mai era! Am fost eu cât am fost cu ea, da după un timp Maricica s-a hotărât să plece în Italia. Mi-a zis să merg cu ea, dar nu m-am dus, că deja trăiam cu Bombonica, și mi-a fost milă de ea s-o las singură după atâta timp”, zice, hâtru.
Ei, și dacă cu Bombonica și-a împletit viața mai spre a treia tinerețe, înainte de ea, nea Mircea a avut timp să experimenteze din plin amorul. Și n-a zis „Nu” când Cupidon i-a tot săgetat inima… Că vorba aia, ochii văd, inima cere iar soarta i-a scos în cale, octogenarului de acum, numai mândreți și frumuseți. Ar fi fost păcat de la Dumnezeu, zice, să rămână insensibil la nurii lor! „Am avut două amante”, îmi spune, trăgându-mă mai aproape și sclipind spre mine cei doi dinți rătăciți prin deschizătura zâmbetului din colțul gurii. „Femei frumoaaase, nu așa…”, zice, sfătos. „Pe una o chema Eugenia și cânta la radio muzică populară. Era cunoscută, să știți, pe vremea aia… După aia, am întâlnit-o pe Zica la București. Eu aveam 45 de ani, ea 25. O mândrețe de fată!”, puncteză, mândru.
Șef peste vulcanizare și cu zvâc la inimioare
Nu a fost el, nea Mircea, prea norocos în copilărie, însă și-a luat revanșa odată cu tinerețea. A crescut într-o familie cu șapte frați, în satul Prisaca, comuna Sănduleni. N-a făcut mai mult de trei clase, zice, că erau vremuri grele și ei erau îngropați în sărăcie. „Mama murise de plămâni și venise vremea ca tata să plece la război. Și decât să mă lase de izbeliște, înainte să plece a venit și mi-a zis, „măi Mircea, noi suntem săraci, eu o să plec, mai bine te dau slugă la învățător, să ai și tu ce mânca”. Și m-am dus slugă, carte n-am mai făcut mai mult de trei clase dar mi-a pus învățătorul încă două, de la el. Munceam la animalele lui, că avea vaci cu lapte, oi… Dar uite așa, cu trei clase primare, am făcut patru ateliere de vulcanizare”, zice, îndreptându-și umerii cu importanța omului mândru de realizarea sa. „Păi pe vremea lui Ceaușescu credeți că erau ca acum, vulcanizări peste tot? Nuuuu, pe atunci erau ateliere de stat, și eu am fost șef peste toate patru care le-am făcut acolo la Onești. Am muncit mult, dar am avut pe atunci și amante… Și prin București, și pe la Copou prin Iași… Copii n-am avut cu niciuna, dar de iubit, am iubit! Acum scriu despre asta la mine în cameră. Seara, când mă plictisesc, mă apuc de scris despre viața mea, despre întâmplările mele”, a povestit.
„Vreau să am și eu pe cine strânge-n brațe!”
Nea Mircea spune că-i place în Căminul unde a ajuns. Are în cameră tot ce-i trebuie, are ce mânca și mai ales, are cu cine vorbi toată ziua. Nu trebuie decât să iasă pe hol și nu se poate să nu dea peste cineva cu care să schimbe o vorbă. „Înainte de a veni aici mai câștigam bani la șah, la table. De table m-am lăsat, că zaru-i zar, e de noroc… Dar șah joc în continuare că-mi ține mintea tânără… Nu prea vor ăștia de aici să joace, dar mai joc și singur… Eu nu pot sta așa, fără să fac nimic. Mă mențin, sunt încă în putere, fac gimnastică! Uite așa, și cu bastonul și fără”, spune, apucându-se pe loc de o scurtă demonstrație. Și într-adevăr, câteva genuflexiuni, câteva exerciții ale brațelor, ba chiar și o îndreptare de spinare cu ajutorul bastonului ținut la spate, pe diagonală, cu o mână la ceafă și cu una la șale, le-a executat cât a-i zice… „amor”! Așa că, mi-a explicat, ce ține de puterile lui în a-și menține condiția fizică și mintea trează, face. Numai soarta să-i mai surâdă încă o dată, prin ochii vreunei domnițe, ca-n tinerețe! „Că știți ce-aș vrea cel mai mult și mai mult? Să mai am și eu pe cine strânge-n brațe din când în când”, râde cu sinceritate dezarmantă! „Ei, nu tare, așa, puțin…”, mă liniștește. „Că sunt mai mult curios să văd dacă mai pot, că mi-i urât și mie…”, mai spune, cu o tușă de tristețe-n glas.
„Să-mi cânte odată și după aia pot să mor!”
Când se simte singur sau când are chef să-și mai desfete văzul și auzul cu câte ceva pe inima lui, nea Mircea apasă pe telecomandă până ajunge la postul Taraf. Îi plac domnițele de-acolo, și-i mai place și muzica dar cel mai mult și mai mult a îndrăgit-o pe Adriana Andone. „Cântă așa de frumos și e așa de frumușică! Este feblețea mea! O iubesc tare! Dacă ar fi să vină odată aici, la mine la Cămin, și să-mi cânte, după aia pot să și mor!”, explică, cu însuflețire. Până atunci însă, zice că noapte de noapte ia cheia de la cameră și o pune „pe clanța ușii. Nu încui, că poate-oi muri în somn, așa ca soră-mea, cum îmi și doresc. Da văd că Dumnezeu nu mă ia, are el un plan cu mine…. De aia mă mai cert cu el din când în când, că nu mai pot face una, alta. Îl întreb de ce m-a lăsat pe pământ, și așa îmi mai trece timpul”.
Cu greu a acceptat că trebuie să ne despărțim. Ar fi vrut să mai povestim, zicea că mai are atât de multe să-mi spună! Dar fiindcă timpul meu era invers proporțional cu al lui, i-am promis că-l voi mai vizita și cu altă ocazie. Galant, mi-a sărutat mâna, îndreptând spre mine zâmbetul șmecheresc, din colțul gurii, cu tot cu sclipirea celor doi dinți de sub el. Apoi și-a luat bastonul, și-a îndreptat spinarea și și-a continuat plimbarea din care îl întrerupsese curiozitatea mea de ziarist. Se vedea cu ochiul liber: povestea repovestită a iubirilor lui l-a făcut, pentru câteva minute, din nou fericit… Și mi-am dat seama că și eu am uitat, pentru acele câteva minute, dramele oamenilor pe care-i vizitasem! Plin de carismă, nea Mircea m-a făcut efectiv să părăsesc Căminul… zâmbind!
