Pe vremea aceea, Sighișoarea era o cetată liberă. Am putea spune chiar libertină. Nu existau reguli, iar așa zisul festival de artă medievală sau cum s-o fi numit, era de fapt un prilej pentru tinerii din țară de a se aduna și a face tot ce vroiau. Dar absolut tot. Mi-am pus rucsacul în spate și am plecat cu trenul spre Sighișoara, cu gând de nimic. Pe tren, am stat de vorbă cu un nene voinic, cu mustață groasă, ungur din vorbire, român din născare pe pământ românesc. Mi-a povestit că are doi băieți numai buni de însurătoare, răsucindu-și mustața.
Am coborât fără gând de verighete sau voal alb, imaculat. Vroiam să descopăr, să cunosc, să înțeleg. Natura umană, desigur.
Ploua. Ne învârteam în ploaia care făcea ca hainele să ni se lipească de trupuri și dansam în ritmuri de chitară acustică. Nimănui nu-i păsa. Nimeni nu judeca.
În noapte, Sighișoara veche era un labirint de străduțe pe care rătăceam înghițită de întuneric, oprindu-mă pentru puțin timp fie ca să ascult vocile și chitara unor tineri pletoși, îmbrăcați în tricouri negre, fie ca să văd cum, la lumina slabă a unui felinar, cineva desena chipul altcuiva.
M-am întins pe o bancă și am ațipit, așa cum făceau mulți alții. N-aveam bani de închiriat o cameră. Åži n-ar mai fi fost aceeași libertate a cerului de deasupra și-a pământului de dedesubt. M-am spălat pe dinți și pe față la o țâșnitoare.
Pe el l-am văzut în grupul unor oameni pe care-i cunoșteam, dar pe care nu mă așteptam să-i văd acolo. Avea ochii prea albaștri și nasul prea mare, dar din noi țâșneau artificii, iar timpul nu era ceva ce-ți permiteai să pierzi în cetate.
Ne-am luat de mână și-am căutat o cameră. Am stat tot drumul înlănțuiți, sărutându-ne, atingându-ne, și am sfârșit într-o încăpere fără ușă, de unde n-am mai plecat câteva ore. „Aș vrea să mi-o pun în ghips!”, mi-a strigat. L-am lăsat acolo și-am căutat o altă noapte, cu dorul lui în suflet. „Nu înțeleg ce s-a întâmplat… E prietenul unei prietene. Nu l-am văzut niciodată așa, nu cred c-a înșelat-o vreodată…”, mi-a spus fata pe care o cunoșteam.
Dar eu plecasem deja. 5000 de lei pentru un sărut, scria pe o bucată de carton. Clasic… Am scos banii, dar n-am vrut sărutul aceluia. Ci al celuilalt. Stătea lângă o Dacie roșie, cu picioarele în X și mâinile încrucișate, și mă privea. Seara s-a făcut dimineață în acea mașină, în care am tot vorbit despre oameni și zei, despre muzică și scrieri, despre femei și taine.
La întoarcere, trenul era la fel de plin ca la venire. Am ațipit în picioare, sprijinindu-mi capul pe mâna cu care mă țineam de o bară. Îmi era bine.
