Nici nu pornisem bine, ieri, spre redacție când sunetul unui email primit pe telefon mi-a atras atenția. Un email care mi-a adus aminte că dincolo de alergătura prilejuită de apropierea sfintelor sărbători de Paște, sunt lângă noi oameni pentru care faptul că nu au ce pune pe masă este, chiar și acum, un necaz prea mic pe lângă altele pe care le au… Oameni pe care în fiecare zi, dar mai ales acum, trebuie doar să avem bunăvoința de a-i vedea. Și de a le întinde mâna de ajutor care, deseori, le poate schimba efectiv viața.
De data aceasta, aveam înaintea ochilor, povestea sintetizată a unui copilaș necăjit. Pe scurt, Daniel Drăgan, directorul Căminului de bătrâni „O nouă șansă” din Mărășești, îmi transmitea că „în imagine este Banu Marius Adrian, de 9 ani, din Mărășești, copilul care nu aude. Statul, prin Casa de Asigurari de Sănătate, i-a subvenționat două proteze auditive, dar la controlul făcut la Audinova în Focșani, s-a constat că, cu aceste proteze, copilul abia distinge sunete tari. La o probă cu alte proteze care costă, din păcate, 3.500 de lei bucata (și lui îi trebuie două bucăți – n.r.), s-a constatat că acest copil aude foarte bine. Din păcate, statul român subvenționează doar protezele ieftine, de 950 de lei. E un caz care mediatizat, poate trimite acest copil la școală. Mulțumesc”.
Aveam să aflu, mai târziu, când am ajuns pe ulița noroită a cartierului Modruzeni, acolo unde băiețelul locuiește, că ar fi putut trăi mult și bine așa, surd, dacă prezența lui nu i-ar fi atras atenția directorului Căminului, când a însoțit acolo pe cineva, care are părintele găzduit în instituție. Până la 9 ani, câți are acest copil, nimeni, dar nimeni nu a încercat să-i îndrume mama să facă demersurile necesare obținerii unei proteze. Nimeni nu i-a spus că astfel, copilul s-ar putea recupera. Că astfel ar putea învăța să vorbească. Și implicit, ar putea frecventa școala, ar putea avea viața normală, copilăria plină de culoare, dar și de… sunet, ca a oricărui copil!
Un copil surd, neșcolarizat = un copil fără viitor
Când o iei pe drumul spre casa unde stă Marius, ai impresia că ai pornit către capătul lumii… Când se termină asflatul, casele mizere ale Modruzeniului ce se înșiră de-o parte și de alta a uliței noroite mai că te îndeamnă să lași deoparte orice speranță de trai civilizat… Doar copiii, îmbrăcați cu haine prea mari sau prea mici, cu cizme de cauciuc în picioare, murdari, dar plini de veselie, zburătăcesc care-ncotro, trăindu-și așa cum știu copilăria acolo, în lumea lor. O lume din care mult prea rar pot ieși, ca să se obișnuiască cu cealaltă lume, zisă „a noastră”, de dincolo de zgârcenia orizonturilor lor…
Acolo l-am găsit și pe Marius. Stătea lipit de un gard, privind cu ochi mari, uimitor de albaștri, către noi. O geacă prea mare de sub care ieșea gulerul roșu al unui pulover, îi ajungea până la jumătatea coapselor acoperite de o pereche de blugi lăbărțați, adunați, la picioare, în cizmele desigur din cauciuc, noroite. „Mutule, pe tine te caută!”, i-a dat un brânci unul dintre puștii adunați în jurul nostru ca la comandă. „Îți dă proteză, Mutule, să auzi și tu!”, i-a strigat în față alt băiat, „traducându-i” copilului cele spuse, cu un gest semnificativ, făcut la ureche… Iar în privirea senină a celui strigat atât de brutal „Mutu”, s-a aprins lumina unei bucurii nesperate…
În general, mi s-a spus, băiețelul umblă pe lângă garduri pentru că nu aude mașinile, una era chiar să-l calce. Și în lipsa mamei lui, plecată cu treburi, unchiul lui, Cezar Banu, a povestit cât de mult i-a plăcut lui Marius când a mers, pentru scurt timp, la școală… „L-a dat mamă-sa în clasa I și era foarte încântat… Scria și el după copii, se uita la ei și făcea la fel. Învățătoarea îl iubea, este un copil deștept… Dar cum nu se putea înțelege nimeni cu el, că nu aude și de aia nici nu vorbește, nu s-a mai dus la școală. Este păcat… Copilul trebuie să facă, acolo, măcar patru clase, să știe să scrie și să citească, să se poată descurca în viață. Dacă o să aibă proteză, poate o să-l ducă mamă-sa la școală”, a spus bărbatul.
Părăsit de tată
Marius s-a născut surd, undeva, în Prahova, acolo unde mama lui s-a măritat. N-avea încă trei ani când tatăl i-a părăsit și, neputând să se descurce, mama s-a gândit să revină acasă, în Modruzeni. Aici a găsit un alt bărbat, alături de care a decis să trăiască în urmă cu vreo trei ani. Locuiesc cu toții într-o casă mai bună decât cele ale multora din cartier, însă tot sărăcăcioasă… N-au niciun venit, nici ea, nici concubinul. Nici Marius nu primește alocație, pentru că nu i s-a transferat dosarul din Prahova, în Mărășești, Vrancea. Așa că, îmi explică unchiul Cezar, „se duc și mai muncesc cu ziua. Așa e viața aici, la noi. De muncă nu prea este, mai mult vara… Ne mai ducem și la adunat pet-uri, se dă acum 25 de lei de balot… este greu… Așa că bani pentru protezele lui Marius nu au de unde să scoată, orice ar face. A avut noroc de domnul de la Cămin, care l-a dus și a încercat niște aparate speciale acolo, la Focșani, dar n-auzea bine cu ele. Îi trebuie altele, care costă scump. A rămas să vedem dacă se poate face cumva rost de bani. Că ne este milă de el, săracu… Că crește și o să trebuiască să se descurce singur, și dacă nu aude este greu. Acum a învățat să citească de pe buze, de ne înțelegem cu el. Dacă ar avea aparat ar putea să-și dea drumul și la vorbă… Că așa e greu, tre să avem mereu grijă de el, să-l ținem pe lângă noi că nu știe să se ferească, dau mașinile peste el”, mai spune omul.
Primele demersuri pentru obținerea protezelor…
… le-a făcut deja Daniel Drăgan, directorul Căminului de bătrâni Mărășești, care spune că pentru Marius există o șansă, acea dăruită prin omenia semenilor. „Protezele care îi sunt asigurate lui Marius de Casa de Asigurări costă 1900 de lei, iar suma necesară montatului acestora va fi asigurată de o fundație la care am apelat în acest sens. Problema este că lui nu-i sunt bune acestea, nu aude cu ele decât zgomotele puternice. Protezele care îi sunt potrivite cu adevărat costă 7000 de lei. Dar dacă în termen de trei luni de când primește primele proteze prin Casa de Asigurări, se vor găsi 5000 de lei, atunci 2000 de lei sunt asigurați de CAS„, a explicat Daniel Drăgan.
Așadar, 5000 de lei îl despart pe băiețelul necăjit, din Modruzeni, de lumea normală. Cinci mii de lei îl țin departe de școală, de prieteni, de integrare în comunitate și în societate în general, de toate lucrurile normale pe care alții de vârsta lui le pot face, și el … încă nu. Încă nu, pentru că el nu aude. Pentru că din cine știe ce motiv, așa a venit el pe lume.
Noi îl putem, însă, ajuta! Cu fiecare leu donat, Marius se va apropia tot mai mult de viața pe care orice copil o merită! Cine dorește să-l ajute, se poate adresa redacției noastre. Informații pot fi obținute și de la directorul Căminului de bătrâni Mărășești, Daniel Drăgan, la telefon 0784.226.849. Nu uitați! Acolo, în Modruzeni, un băiețel de 9 ani… speră!
