Undeva, în urbea noastră, trăiește și încă scrie un om ce poartă cu el o adevărată istorie culturală. Poetul, pamfletarul și ziaristul Hristache Lungu, de 81 de ani, din Focșani, a fost prieten și coleg de școală cu Nicolae Labiș, iar la șlefuirea talentului său scriitoricesc au contribuit esențial cei pe care a avut șansa de a-i cunoaște sau de a-i avea, chiar dacă pentru scurt timp, profesorii: Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Mihai Beniuc, Nina Cassian… Creațiile sale – poezii ce reflectă trăiri sufletești născute în hățișul unor evenimente istorice și trecute prin filtrul sensibilității sale – încă nu și-au găsit locul într-un volum publicat de vreo editură. Modest, acesta le-a adunat într-o cărticică improvizată, trasă la xerox, intitulată „Cartea inimii”. Inclus într-unul din volumele marii enciclopedii a spiritualității românești, „Personalități române și faptele lor”, concepută și scrisă de Constantin Toni Dârțu, Hristache Lungu a păstrat până astăzi corespondența sa cu poetul Nicolae Labiș.
Lupta este, neîndoielnic, o condiție a vieții, iar să trăiești înseamnă să simți și să gândești, să suferi și să te bucuri… Pentru că asta înseamnă viața: energie, efort interior, năzuință și împlinire. O dantelărie de mai multe sau mai puține nebunii inspirate sau neinspirate, trasate, prin fiecare, de mâna divină… Viața este, firește, rezultatul alegerilor pe care le facem și numai pentru unii, cei aleși, viața este o artă… Și până la urmă – nu-i așa? – viața nu este ce ai trăit, după cum zicea un mare scriitor, ci ce îți amintești că ai trăit și cum ți-o amintești pentru a o povesti… Și eram sigură că cel spre care mă îndreptam – și despre care aflasem că și-a închinat existența cuvântului scris, octogenarul Hristache Lungu – are ce-și aminti și povesti…
Toate astea îmi treceau prin cap când pășeam, cu sufletul răvășit de emoții, spre el, cel ce a fost prieten cu Nicolae Labiș – artizanul „Morții căprioarei” și a „Păsării cu clonț de rubin”… Și mi s-a lipit de suflet din prima clipă! Imediat ce am trecut dincolo de poartă, pe aleea îngustă, umbrită, ce curge, ca o molcomă prevestire, pe lângă zidurile casei sale din care răzbate, ca prin farmec, ticăitul unor ore mult-îndepărtate… O potecă împodobită gingaș, cu cuiburi de toporași ce sădesc în inima trecătorului certitudinea bucuriei încă unei primăveri, răsărită ca o victorie a sensibilității vieții asupra altor secole! O potecă devenită, în capătul celălalt, o oază de lumină și soare, în care zgomotele prozaicului cotidian se transformă în șoapte de frunze iarăși înverzite…
Și povestea a început, în cadența rimată a amintirilor unei vieți. A vieții omului împuținat, dar neînvins de suferințe, cu fruntea înaltă, cu privirea francă, prietenoasă dar fermă, cu mersul puțin nesigur, cu gesturi blânde și cu zâmbetul ușor nostalgic răsărit, cu măsură, sub norul alb al părului încăpățânat să plutească, victorios, deasupra unui încă îndepărat și tainic asfințit…
Așezat de destin în focarul cultural bucovinean
Ca să-l cunoști, e suficient să-i citești poeziile, adunate în paginile cu margini roase dintre coperțile cartonate, îngălbenite, pe care se mai distinge încă stema României, ale unui caiet-registru, la rândul său rarisim pentru zilele noastre. Practic, Hristache Lungu a reușit să-și păstreze aici copilăria, întâmplările adolescenței și maturității în versuri când duios-nostalgice, când incisive, revoltate. Afli, astfel, că s-a născut în satul Rădășești din fostul județ Covurlui (Galați), fiind al optulea copil din cei zece ai agricultorilor Mihai si Ruxandra Lungu. „Rădeștiul era un sat de care, cu cât te măreai, cu atât nu-ți venea să te desparți. Din rezonanța datinilor sale mi-au rămas ecouri de neuitat. Toate ale sale – hărnicia, poezia, farmecul anotimpurilor și mai ales credința în generozitatea Celui de Sus aveau toate prerogativele înveșnicirii. Mie mi-a lăsat o zestre nemaipomenită, dar de la Dumnezeu – poezia”, spune Hristache Lungu.
Școala primară a făcut-o în satul natal, iar după examenul de capacitate, ce se dădea pe atunci în clasa a patra, învățătoarea a fost cea care i-a sugerat tatălui său că e bine să-l dea la o școală superioară. Și astfel, a ajuns elev la Școala Normală „Principele Ferdinand” din Bârlad. În urma frământărilor sociale din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, seceta din anii 1946-1947 și a schimbării regimului prin înlăturarea Regelui Mihai I de la conducerea României, Hristache Lungu a dat examen la Școala Medie Tehnică de Cooperație Rădăuți. O alegere inspirată, care i-a deschis calea către literatură, pentru că a venit în contact cu oameni de cultură bucovineni ca Eugen Frunză, Eusebiu Camilar, Dragoș Vicol și alții. „Era, acolo, un focar cultural care te îndemna să asimilezi noi și noi cunoștințe. Am făcut, astfel, cunoștință cu literatura clasică și universală și am început să citesc din filozofie, din scrierile lui Kant, Hegel, Spinosa, Aristotel, Sofocle… Luam cărțile în podul școlii, mi le dădea pe furiș o evreică, acolo obișnuiam să citim, pentru că această literatură era interzisă în școli. Ne-a și prins directorul și ne-a amenințat că ne dă afară”, își amintește Hristache Lungu.
A început să frecventeze Cenaclul Literar „Ion Creangă”, unde a deținut, pentru o perioadă, și funcția de secretar și a câștigat primele premii pentru poezie.
Întâlnirea și prietenia cu Labiș
Pe Nicolae Labiș, despre care este convins că a fost omorât, l-a întâlnit la o ședință a Filialei Uniunii Scriitorilor din Iași, în 1951. „Era mai mic ca mine cu doi ani. Știu că fusese mutat de la Liceul «Gane» Fălticeni la Liceul internat din Iași. S-a născut la Mălini, avea tata și mama învățători, acolo a început să scrie primele poezii, încă din clasele primare. În toamna anului 1952 ne-am reîntâlnit la Școala de Literatură și Critică Literară «Mihai Eminescu» din București, din care m-au dat afară după doi ani, ca fiind necorespunzător pe motive de… regim, și odată cu mine pe Aurel Stanciu, Fănuș Neagu, Nicolae Ungureanu… Era să fie dat afară și Labiș, pentru că spusese într-o adunare că perioada cea mai prosperă pentru România a fost cea din timpul lui Carol I. Dar pentru el a intervenit Mihail Sadoveanu și a rămas mai departe. Dar acolo, în școală, cât am fost student, eu am fost în atelierul de creație a lui Mihai Beniuc, iar Labiș, cu care am devenit prieten bun, în cel al Veronicăi Porumbacu”, povestește Hristache Lungu.
Acolo, la Școala de Literatură, tânărul student care era atunci i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu – „un om rotofei, gras, foarte calm, ca o părere…”, iar la critică literară pe George Călinescu, despre care spune că „vorbea subțire, ridica și cobora tonul, nu avea o voce liniară”.
Însă când vorbește despre prietenul său Nicolae Labiș, cu care a păstrat legătura prin scrisori, ochii, plini de căldura amintirii, lăcrimează. „Era un tânăr mărunțel, cu nasul cârn, un om care-și dăruia pur și simplu inima, sufletul, așa cum a și scris, de altfel: «Eu tot ce sunt, un cântec sunt». N-a avut nici casă cât a stat la București, dormea pe la prieteni… A fost șef de promoție, iar când a scris «Moartea căprioarei», Nichita Stănescu a spus că așa ceva n-a mai citit. A zis: «eu niciodată nu voi ajunge să scriu ca el»”, își amintește.
După plecarea de la școala de Literatură, Hristache Lungu a devenit redactor la ziarul „Steagul roșu” din Bârlad, iar stagiul militar obligatoriu și l-a făcut în redacția publicației „Șoimii patriei”, ziarul Aviației. A corespondat în continuare cu Labiș, ba chiar își propuseseră să se întâlnească, fapt care… nu s-a mai întâmplat. „Mă îmbolnăvisem grav de plămâni într-una din deplasările pe care le-am făcut pentru un reportaj de ziar. Eram internat la Sanatoriul TBC Pantelimon când Valentina Sima, care-mi mai aducea câte o gustare, a venit și mi-a zis că Nicolae Labiș a murit. Mi-a zis: «să știi că Labiș ne-a părăsit…». Era 22 decembrie. După ce a plecat ea, am luat o hârtie și am scris poezia «La moartea lui Labiș». Eu sunt convins că a fost omorât, că a fost împins sub tramvai. Venea de la Athene Palace unde sărbătorise apariția primului său volum, «Primele bucurii». Pe 26 l-au înmormântat în Cimitirul Belu, pe Aleea scriitorilor. Uniunea Scriitorilor din România l-a înmormântat… Eu nu am putut merge la înmormântare. Aurel Stanciu a fost… Dar am păstrat scrisorile lui Labiș… Câteva s-au pierdut. I le-am dat profesorului Dima, care le-a pierdut…„, a povestit Hristache Lungu, subliniind că acolo, pe patul de spital, unde a mai trăit câteva zile după accident, Nicolae Labiș a dictat unui prieten ultima sa poezie, o mărturisire, din punctul său de vedere, a faptului că a fost omorât. Este vorba de poezia „Pasărea cu clonț de rubin”: Pasărea cu clonț de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit,/ Pasărea cu clonț de rubin,/ Iar mâine/ Puii păsării cu clonț de rubin,/ Ciugulind prin țărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiș/ Care va rămâne o amintire frumoasă…
Jurnalismul cenzurat de pe vremea comunismului
În 1957, Hristache Lungu a ajuns în Vrancea, în Focșani, unde s-a angajat ca ziarist mai întâi la ziarul „Calea Nouă”, ce s-a transformat apoi, zice el, în cotidianul „Milcovul”. A rămas să lucreze aici până în anul 1966, când acesta a fost închis.
Și acest lucru i-a fost, desigur, scris în destin, pentru că aici în județ, tocmai datorită meseriei sale cumplit de greu de făcut în acele vremuri, și-a cunoscut sufletul pereche: pe soția sa Polixenia – „o tânără zveltă, inimoasă, care părea un pui de căprioară” – care era învățătoare la Lacu Baban și pe care a remarcat-o și îndrăgit-o când ajunsese prin acea zonă pentru scrierea unui reportaj. Pentru că reportajul a fost, mărturisește Hristache Lungu, genul jurnalistic pe care l-a îndrăgit cel mai mult.
„Redacția Milcovul funcționa aici unde este acum Sala de lectură a Bibliotecii Județene (sediul nou – n.r.). Peste drum era tipografia. La început dormeam acolo, în sediul redacției, într-o bucătărie mică. A fost foarte greu, dar foarte frumos, mi-ar fi plăcut să ies la pensie ziarist… Pe atunci nu erau electrificate multe din localități, nu existau autobuze, microbuze, mașini cu care să te deplasezi, așa că băteam tot județul la picior, zeci și zeci de kilometri. Plecam din Focșani, dormeam pe la oameni, dura și o săptămână și două până când reușeai să te întorci și să scrii ce ai găsit pe teren. Scriam pe foi și se culegeau apoi textele pe mașina de scris, după care se duceau vizavi, la tipografia care era așa ca pe vremuri, cu litere ce erau așezate cu mâna, date cu tuș și apoi imprimată pagina”, povestește octogenarul.
Multe, foarte multe întâmplări la care a fost martor, în calitatea sa de ziarist, nu le-a putut uita nici astăzi. De exemplu, perioada colectivizării, când oamenii erau hăituiți, bătuți, furați de tot avutul. „Veneau brigăzile de haidamaci și nenoroceau pe toți care se împotriveau colectivizării. Comunismul asta a făcut, a spoliat românii de tot avutul, a lovit în dragostea de proprietate privată. Distrugând asta, a distrus și dragostea de patrie. Apoi a dat în intelectuali… Doina Sălăjan, nepoata lui Magda Isanos (fostă colegă cu Labiș și Hristache Lungu la Școala de Literatură – n.r.) cu care de asemenea am corespondat, a fost nevoită să se angajeze spălătoreasă din cauză că a scris foiletoane cu realitățile colectivizării. Au măturat-o pur și simplu. Au hărțuit-o, cu vremea nu s-a mai putut angaja nicăieri, a rămas singură că i-a murit și copilul, și soțul… „, spune Hristache Lungu.
Își amintește despre cenzura acelor vremuri care, este de părere, sub o formă sau alta încă mai există. „Trebuia să ai multă diplomație ca să reușești să transmiți prin articolul tău ce doreai și să treacă de filtrul cenzurii. Totuși, în ceea ce privește banii, comuniștii erau foarte darnici cu cine lucra la direcția de propagandă. Știu că la un moment dat, Gheorghe Gheorghiu Dej l-a întrebat pe Sadoveanu, când s-au întâlnit la Casa Scânteii, ce să facă cu scriitorii și ziariștii, vroia să-i bage pe toți la pușcărie că nu se atașează de partid. Sadoveanu, care intrase în Partidul Comunist, i-a spus că asta ar fi cea mai gravă greșeală și mai bine să le dea bani. Dej i-a ascultat sfatul. Atunci a scris Sadoveanu «Mitrea Cocor», despre care eu am spus că este rușinea sadoveniană”, mai spune Hristache Lungu.
„Un an de ziaristică era considerat cât un an de minerit”
Pentru că era atât de anevoios de profesat, pentru că cerea implicare atât fizică cât și sufletească și intelectuală, meseria de ziarist, spune poetul octogenar, pe vremea comunismului era asemănată mineritului. „Un an de ziaristică era considerat cât un an de minerit. Și acum această profesie este foarte grea. Ziaristul trebuie să fie decent și curajos, să respecte adevărul. Trebuie să fie diplomat, să nu jignească nici pe unul, nici pe altul, dar să facă așa încât adevărul să iasă la lumină. Să dovedească principalitate, mai cu seamă că și trăiește evenimentele asupra căruia se concentrează să le scrie… Este foarte greu să profesezi ani la rând ca ziarist, mai ales dacă lucrezi la un cotidian. La un moment dat, ajungi să te blochezi. Ca să scrii zilnic la un cotidian, mai ales reportaj, nu e simplu, nici ușor. Ajungi să simți că ți-a secătuit imaginația și ți se pare că nu mai găsești cuvintele potrivite. Apoi, tot tu trebuie să te mobilizezi și să o iei de la capăt. E foarte, foarte greu. Dar foarte frumos!”, mărturisește cel care timp de aproape un deceniu a fost ziarist.
„Cartea inimii” din casa cu amintiri
Hristache Lungu poartă în suflet nostalgia vremilor în care a profesat ca ziarist și, oarecum, tristețea că nu a reușit să iasă la pensie din această nobilă meserie. După închiderea ziarului „Milcovul”, care s-a redeschis ulterior, el a lucrat, până la pensionare, în contabilitate, la Intreprinderea Județeană de Turism Vrancea. Căsătorit cu învățătoarea Polixenia Lungu din 1957, tatăl unui băiat (Dan) căpitan de vas „care ne-a dăruit numai bucurii”, bunicul a doi nepoți realizați, și socrul Deliei, conferențiar universitar, Hristache Lungu se consideră un om norocos. Mai ales că pasiunea nu a dispărut. Pasiunea pentru cuvântul scris, pentru oglindirea frământărilor sociale și sufletești prin poezie, care s-a concretizat pe tot parcursul vieții lui, chiar și după ce și-a încheiat activitatea de publicistică, în poeziile pe care n-a încetat să le scrie.
Melodicitatea caldă, ritmicitatea blând-curgătoare a versurilor, subiectele sale care ajung la sufletul oricui le citește, originalitatea lor, le fac cu adevărat demne de a fi cuprinse într-o carte pe care, însă, creatorul lor încă nu s-a decis să o scrie… Le-a adunat, totuși, preferând să le dăruiască doar celor apropiați, cu acea modestie – chiar sfială – a omului care a trăit alături de titani ai literaturii și care a fost martorul devenirii lor. Le-a adunat într-o cărticică… trasă la xerox: „Cartea inimii”. Care, cine știe, poate că totuși va vedea în viitorul apropiat, lumina tiparului, primind recunoașterea și aprecierea noastră, a tuturor. Și care va fi completată, poate, cu acele stihuri pe care poetul Hristache Lungu i le dictează, în nopți inspirate, soției… „Că nu prea mai pot să scriu…”, mărturisește.
Așa a făcut și cu una din cele mai recente poezii, pe care i-a dedicat-o și a dedicat-o, din solidaritate, tuturor celor de vârsta a treia, aflați în suferință, ca pe un… „Cântec final”: Că-i miez de zi, că-i miez de noapte/ Tu-mi ești alăturea mereu…/ Privirea ta îmi spune-n șoaptă:/ Iubitule, mi-e tot mai greu!/ Mă rog la Dumnezeu într-una/ Să-ți picure în trup puteri/ Dar ruga-mi fuge ca o ciută/ Și nu mai este ce-a fost ieri./ Bujorii din obraji s-au dus/ Iar glasul sună ruginit/ Nu înțeleg ce spune-ntruna/ Despre un tainic asfințit./ Se lasă o tăcere dură/ Precum o piatră de mormânt/ Din tot ce-a fost în viața noastră/ Rămâne-o mână de pământ./ Din tot ce-a fost în viața noastră/ Rămâne-o taină, ori un cânt/ Rămâne-o mână de pământ…
