GALERIE FOTO:Ultimul cărbunar-fierar din Nistorești

Dacă cei mai mulți dintre noi cumpărăm de la magazine sau benzinării cărbunii cu care încingem de 1 Mai grătarele, undeva, în munții Vrancei, aceștia încă se mai fac de puținii cărbunari care mai știu secretul acestei meserii. Unul dintre aceștia este Gheorghe Labeș, de 82 de ani, din cătunul Schitu – Valea Neagră, comuna Nistorești. În curtea omului mai c-ai zice că a eșuat o farfurie zburătoare, cam așa arată retorta în care, cu răbdare, atenție și mult dichis, se bagă lemnele și ies… cărbunii! Bărbatul povestește că a devenit cărbunar de nevoie. „Am avut întotdeauna atelierul de fierărie, făceam aici topoare, potcoveam boii și aveam nevoie de cărbuni. Așa că m-am hotărât să-i fac eu aici, în curte, să-i am la îndemână. Acum lumea cumpără cărbunii de pe la magazine și nu prea mai este nevoie de cărbunii făcuți așa cum am învățat de la strămoși”, spune Gheorghe Labeș. 

 Cărbunărește de atâta vreme încât dacă-l întrebi, zice că face asta de-o viață întreagă! Nu chiar de când s-a apucat de fierărit, căci asta s-a întâmplat demult, tare demult, de când octogenarul de acum avea doar 14 ani, și învăța meserie de la tatăl său întors acasă după șapte ani grei de război… Și-a făcut cazan de cărbune de când a ieșit la pensie, dar tot au trecut și de atunci vreo 30 de ani… „Cum cărbunele îmi era foarte necesar în atelierul meu de fierărie, mi-am făcut retorta asta în care să fac eu singur cărbuni, când îmi trebuie și câți îmi trebuie. Pe vremuri mai venea lumea și cumpăra sau mă ruga să le fac și lor. Acum, nu se mai folosește cărbunele prea mult, doar la grătar să zic, și ăsta îl cumperi de la magazin. Eu totuși fac cărbuni în retorta mea, că mai meșteresc în atelier și am nevoie”, zice nea Gheorghe. 

 Să fiu sinceră, nici nu mi-a trecut prin cap că forma ciudată, rotundă, cu un soi de capac țuguiat și dotat cu o gură de aerisire în vârf, este „oala” denumită „retortă” în care lemnul se transformă în cărbune! Cum nu mai văzusem în viața mea așa ceva, și habar n-aveam la ce se poate folosi, am trecut pe lângă obiectul respectiv, ce aduce a farfurie zburătoare eșuată în bătătura nistoreșteanului, destul de indiferentă. O fierătanie veche și ruginită, necesară probabil în treaba lui într-ale fiarelor, m-am gândit, pentru ca bătrânelul să-mi prindă gândul din zbor și să înceapă povestea. 

 Și m-am gândit că astăzi, când pentru noi aprinsul focului din grătare, folosind cărbunii cumpărați, este atât de simplu, poate veți vrea să știți și cum se fac acești cărbuni din lemn, denumiți „mangal” și care au o istorie interesantă. „În comparație cu lemnul, care arde încet și dezvoltă o cantitate de căldură mult mai mică, mangalul a reprezentat o formă superioară de combustibil, capabil să producă energia necesară topirii metalelor. De aceea, a fost folosit în metalurgie ca material de bază timp de mai bine de 3.000 de ani, până la finele secolului al XVIII-lea, când cerințele tot mai mari de metal și penuria de lemn au condus la înlocuirea lui cu cărbunii fosili (huile). În România, însă, abia atunci a fost introdusă producerea lui la scară industrială, în zona Semenci. La ora actuală, mangalul este produs încă după metode tradiționale, prin arderea unor bocșe uriașe, în Banatul Montan, sud-vestul Transilvaniei sau Èšinutul Secuiesc”, informează Google, dar se mai produc, iată, și în munții Vrancei, la Nistorești.

        „Îți dai seama că sunt gata după fum, ca la Papă!”

 Îi strălucesc ochii lui nea Gheorghe când se apucă de povestit cum face el, în propria bătătură, cărbunele. Se vede de departe că face această muncă destul de grea și foarte delicată, cu multă, foarte multă atenție și mai ales, pasiune. Înainte de a ridica capacul greu, de metal, de deasupra retortei, ca să-mi arate adâncimea gurii care va înghiți lemnele, îmi explică faptul că nu se folosesc decât numai și numai lemne de fag. „Le aleg să fie de grosime între 8 și 10 centimetri, cam așa. Le așez cu grijă în retortă, o încarc cu aproximativ 2,5 metri steri de lemn și pun capacul, dar cu orificiul din vârful lui destupat, să poată ieși pe sus fumul”, spune nea Gheorghe. Se apleacă, apoi, spre baza „farfuriei zburătoare” ca să-mi arate cele patru „focoase” ale acesteia: patru orificii săpate în movila în care este îngropată, la bază, retorta, și pe care le desfundă temeinic. „Focul îl bag pe aici, pe dedesubt și trebuie să îl pun tocmai la centrul lemnelor de dinăuntru. Apoi, trebuie să aștept și să fiu foarte atent. Trebuie neapărat să prind momentul când începe să curgă jarul din marginea lemnelor. Atunci încep să înfund găurile astea din pământ, de la bază, dar nu de tot. Mai las neastupat cât o gură de cană. Iar după ce am fixat găurile astea la dimensiunea care trebuie, las să ardă acolo înăuntru până ce începe să iasă pe sus fum albastru. Și când iese așa, atunci încep să închid vânturile. Și la făcutul cărbunelui, să știți că trebuie să știi să citești fumul… ca la Papă, la Vatican”, râde mucalit. „Când iese fum necolorat, adică când aproape că nu se mai cunoaște, atunci astup de tot cu pământ toate cele patru găuri, și sus astup tot cu pământ că dacă nu se astupă bine și mai intră aer pe undeva, se consumă lemnul și în loc să se facă cărbune, se face cenușă”, explică nea Gheorghe. 

         Boii se imobilizează în jug și li se bat 16 potcoave cu 80 de caiele!

 Bunicul din Nistorești care mai face și astăzi cărbuni după metodele moștenite din moși strămoși a fost, toată viața lui, fierar. Și atât de priceput într-ale meseriei era și încă mai este, încât i s-a dus buhul, de veneau la el să-și potcovească boii, caii, să-și facă topoare, osii și roți la căruțe sau cine știe mai ce, nu doar sătenii din Nistorești, ci și de pe Dealul Paltinului, din Vrâncioaia, Hăulișca, Păulești… „Acum nu prea mai vin, că nu mai cară omul cu boii și căruța, lumea s-a motorizat. De învățat, de la tata am învățat fierărie. A fost un om foarte ager, gospodar, nu-i plăcea să se ducă cu boii lui la potcovit la alții, el îi potcovea. Când l-au luat la război, unde a stat șapte ani, potcovea caii militarilor. Și când a venit acasă, s-a înfierbântat și mai tare pe fierărie. De pe la 14 ani, de când am început să manevrez și eu ciocanul, am lucrat cu tata și am făcut din asta o meserie. M-am autorizat în 1950 și am lucrat până în 1982 când am ieșit la pensie. Am fost fierarul comunei. Venea lumea de pe lume aici la mine. Și acum mai vin, puțini, dar vin. Vin cu cai de la Paltin, Năruja…  Dar nici nu vreau să mă mai obosesc… Că nu-i ușor deloc, fierul, când începi să-l bați, apoi tre să-l bați cât e cald! Iar ciocanele au între 1 și 5 kilograme”, spune nea Gheorghe.

 În curte, încă mai are jugul pentru potcovit boi, o construcție bizară din lemn de stejar „că trebuie să fie sigură, să nu se rupă”, în care se imobilizează animalul, mai bine zis se leagă de fiecare picior astfel încât să stea suspendat. „Trebuie extrem de multă atenție să nu i se rupă picioarele. Legi animalul și de cap, și de corp, și de picioare, să nu se pună jos. Apoi, când treci la potcovit, toată treaba este să știi să bați caielele atât cât trebuie, să nu-l rănești, să nu ajungă să șchiopăteze. La un bou se folosesc cam 80 de caiele și 16 potcoave (câte patru la fiecare picior), pentru că el are copita altfel decât calul, la care se folosesc doar patru potcoave”, spune nea Gheorghe, și îmi arată câte ustensile se folosesc la această delicată operațiune, potcovitul: clește, ciocănel de bătut caiele, cuțitoaie, dezdoitoare (pentru dezghiocat caielele vechi), ba chiar și potcoave făcute de el însuși, în propria fierărie.

        Atelierul de fierărie – ca un muzeu plin de curiozități

 În ograda lui nea Gheorghe, un loc de cinste îl ocupă fără îndoială, atelierul de tâmplărie. Pentru cine n-a mai văzut așa ceva, o vizită în acest atelier va fi, fără îndoială, memorabilă. Și nu doar din pricina luminii ce se strecoară pe ferestruica micuță, și care face ca totul să apară înaintea ochilor precum o fotografie sepia, ci și pentru uneltele pe care omul le-a adunat aici, de-a lungul vremilor. În mijlocul încăperii tronează, firește, cuptorul, nicovala și alături, foalele acestea din urmă fiind moștenite de fierar de la nașul său de botez. „Sunt din 1905 foalele, și sunt funcționale. Mai am aici și un plug de arat, și ăsta cred că are peste 100 de ani. Aici am făcut tot felul de lucrări, topoare de exemplu, care sunt diferite, în funcție de ce lemn vrea omul să taie. Se ascute diferit. De exemplu, după ce bat metalul și ia forma de topor, îl călesc în seu de vită, pe care apoi îl potrivesc la apă. Apoi iar îl călesc și când își face culoarea portocalie, iar îl bag la apă și îl răcesc definitiv. La cap de brad trebuie un fel de topor, pentru alte esențe trebuie în altfel. Am mai făcut aici foarte multe roți din fier pentru căruțe, dar și roți din lemn cu șine de fier. Am făcut chiar și astă toamnă roți dar sunt tot mai puțini care au nevoie. Meseria de fierar nu-și mai găsește rostul în zilele noastre. Copiii, nepoții mei nu vor să învețe. Și nici nu mai rentează, că totul s-a motorizat, satul se schimbă”, a spus, cu regret, nea Gheorghe.

        Farmecul vremilor de demult

 Nea Gheorghe Labeș, cunoscut de mai toată suflarea Nistoreștiului și a comunelor din jur, a spus că indiferent de evoluția vremurilor, de facilitățile aduse de tehnologia noilor timpuri, n-ar da pentru nimic în lume viața de la țară, cu cea de la oraș. Acum, în curtea lui nu mai vin atât de mulți oameni care să-i solicite serviciile, așa că fierarul din Nistorești, împreună cu soția sa, Mărioara, de 72 de ani, așteaptă cu mare bucurie pe cei ce fac parte din frumoasa lor familie, și care stau la oraș: doi copii (un băiat și o fată) care le-au dăruit patru nepoți, și chiar și o strănepoată. Chiar dacă niciunul dintre aceștia nu va duce mai departe arta meșteșugurilor pentru care nea Gheorghe a devenit faimos în zona lui, cu siguranță vor perpetua farmecul vremilor de altădată, pe care bunicuțul li l-a sădit în sânge. Un farmec emanat de atelierul lui, de retorta în care încă mai face cărbuni așa cum nu se mai prea întâlnește, de jugul său de potcovit, de plugul de arat, de foale și de toate cele adunate cu folos, într-o viață frumoasă și demnă, de om. De om minunat!