A apărut numărul 149 (anul XIII, mai 2014) din revista de cultură, civilizație și atitudine Oglinda literară (redactor șef Gheorghe Andrei Neagu, secretar literar Åžtefania Oproescu). Pc coperta de gardă are reprodusă o fotografie făcută într-o bibliotecă în care rafturile de cărți se pierd în obscuritatea încăperii (misterul seducător al bibliotecilor), iar în prim-plan, într-o dâră de lumină care vine dinspre dreapta imaginii și pare să fie ultima a zilei, probabil de la o fereastră cu perdeaua dată în lături, așezată pe un birou cu fișe și volume de lucru lăsate pentru a doua zi de cineva care studiase până târziu, se află o vază cu câteva crengi înflorite (gingășia anotimpului). Astfel, se pierde ceva din severitatea locului, iar această imagine cu obiectele de lucru în repaos în timp ce lumina stă să se stingă încetul cu încetul, sugerează odihna și visele nopții care ies din ungherele încăperii/faldurile de celuloid ale fotografiei.
Orice cititor avizat de presă literară poate deduce faptul că fiecare publicație serioasă are un grup relativ constant de scriitori care publică număr de număr și de aici specificul acesteia, omogenitatea conținutului, orientarea culturală și nuanțele generale ale textelor. În OL găsim cu regularitate semnăturile unor scriitori și intelectuali recunoscuți atât prin opera literară, cât și prin cariera universitară, precum: Ioan Dumitru Denciu, Adrian Dinu Rachieru, Theodor Codreanu, Liviu Pendefunda, Laurian Stănchescu, Florentin Popescu, Liviu Comșia, Marlena Lica Masala, Oana Dugan, Matei Romeo Pitulan ș.a.m.d., care dau valoare și ținută academică publicației.
Cu permisiunea autorului și redacției revistei, reproducem un fragment din articolul „Limba ce-o vorbim – cea mai măreață catedrală a românilor „(pag.10.035 din revistă) scris de George Petrovai (Sighetu Marmatiei, jud.Maramureș). „Se spune că era odată în Sarmizegetusa un om atât de înțelept, încât putea desluși mersul vremii din bătaia vântului, lucirea stelelor și hârjoneala norilor, că pricepea șoaptele vieții din ciripitul păsărelelor, din parfumul florilor și din dulcele freamăt al apelor și că fără greș își cunoștea semenii din gândurile de-abia încolțite în cugetele acestora. Iar faima-i peste mări și țări nu era întrecută decât de bunătatea inimii lui și de extrema simplitate a vieții lui de zi cu zi. Căci din bordeiul său doar cu un prici, o masă șubredă și un cuptor cam într-o rână, nimeni nu pleca cu traista goală, ci ploaia caldă a înțelepciunii sale fără odihnă și fără hotar cădea peste sărac și peste bogat, peste smerit și peste îngâmfat, tot astfel cum soarele se dăruiește și celor buni și celor răi…
Åži iată că într-o zi înțeleptul este vizitat de un înger. Pesemne că faima lui ajunsese până la ceruri, iar Dumnezeu era tare curios să știe în ce ape se scaldă acest fără pereche muritor, care – iată – zi de zi și ceas de ceas ciupește din slava ce doar Lui I se cuvine. Iar îngerul, după ce dădu o raită prin această localitate la fel de proaspătă și curată ca izvoarele din jur, ajunse de îndată la ușa larg deschisă ziua și noaptea a bordeiului, intră, privi simplitatea tulburător îngreunată de aromele smocurilor de flori proaspete și uscate și-l întrebă de-a dreptul pe înțelept: „Este adevărat că poți citi și înțelege toate acele semne care constituie o taină de nepătruns pentru ceilalți muritori?” „Cu voia Domnului, așa este”, răspunse el cu umilință. „Dar poți tu ști chiar negânditul și inexistentul?” l-a întrebat din nou îngerul. Åži înțeleptul i-a răspuns: „Așa ceva este cu putință doar la Atoatefăcător. Căci El este dumnezeirea cu esențialitatea ei in actu, adică acea forță fără egal animată de voință și iubire, prin care neființa devine ființă, plinul ia locul golului, armonia alungă pentru totdeauna haosul și negânditul îmbracă veșmintele gânditului. Åži tot cu voia Marelui Arhitect, unii dintre muritori cunosc harul îndumnezeirii, acea stare de inspirație și revelație care in potentia se cheamă o perpetuă năzuință înspre perfecțiunea divină și a cărei dulceață poate fi savurată doar de sufletele ce-și toarnă nectarul credinței în cupele cuvintelor smulse din inimi, pe care mai apoi fără cusur le rânduiesc, precum scrierile de preț dintr-o bibliotecă, în rugăciuni și planuri cuminți de viitor. Îndumnezeirea este statornic ascendentă, iar dumnezeirea, întrucât este însăși desăvârșirea și înaltul-înalturilor, își arată bunăvoința față de creațiune, în mod deosebit față de om, prin picăturile de eternitate care sunt aduse pe Pământ de ploaia fără istov a efemerității…”
Mulțumit de cele aflate, Domnul a lungit zilele înțeleptului atât de mult, încât el, după retragerea dintre oameni într-o peșteră din munți, a putut să-i încredințeze pe semeni de iminenta coborâre pe Pământ a Mântuitorului, iar pe poporul din care făcea parte l-a binecuvântat cu nesecate bogății materiale și spirituale, de a devenit la acea vreme înaintemergător între popoarele lumii, admirat de unii, invidiat de alții, piatră de încercare pentru grosul istoricilor din zilele noastre.
…Iar noi, locuitorii de azi ai acestei guri de rai, suntem nu numai beneficiarii unei istorii mustind de inestimabile contribuții la edificarea culturii și civilizației universale (ex. venerabilele Tăblițe de la Tărtăria, cu mult mai vechi decât toate scrierile cunoscute până în clipa de față), ci și a limbii pe care o vorbim – cea mai măreață catedrală spirituală a românilor din totdeauna și de pretutindeni, smulsă cu forcepsul geniului colectiv din pântecele veșniciei, în care au oficiat atâția preoți curați ai acestui neam, unii (bunăoară așa ca Eminescu) până la sacrificiul suprem!”
Åži dacă ne-am imagina că cel care studiase până târziu în biblioteca misterioasă din fotografia de pe coperta de gardă a revistei OL ar puta fi Ioan Dumitru Denciu (magistral în traduceri), sau ar putea fi Mariana Vicky Vârtosu, ori Åžtefania Oproescu, ori Petrache Plopeanu, Laurian Stănchescu, Liviu Comșia…
