Într-un interviu oarecare, luat la Paris, Emil Cioran, întrebat câte ceva despre societate și politică în general, i-a tăiat-o pur și simplu intervievatoarei (…): ‘’(Drăguță) de ani de zile iau calmante ca să-mi domolesc indignarea!’’ În perioada existenței pariziene a lui Cioran lumea era în plin război rece și totuși nimeni nu zăngănea armele în inima venerabilei Europe. Era perioada aceea romantică a spionilor care, după sfârșitul carierelor, se visau eroi de filme sau romane. Astăzi, când cea mai scandaloasă criză ar fi să se ia lumina în timp ce se transmite el clásico, sau lipsa melcilor petit gris din meniu, nebunii care conduc lumea cu emfază, crezându-se providențiali, se joacă de-a războiul. Poate în acest fel găsim o explicație profundă la titlul unui volum excelent, finalist la premiul Pulitzer, câștigător al Național Book Awards și inclus în lista The Times a celor mai bune o sută de cărți ale deceniului, ‘’Demonul amiezii. O anatomie a depresiei’’ scris de Andrew Solomon (publicat la noi de Ed.Humanitas, București, 2014). După aproape șaptezeci de ani de acalmie în lumea civilizată se poate observa o erodare a democrațiilor, o depresie a păcii (lentoarea amiezii) care seamănă cu un demon mult mai perfid decât cel cunoscut până acum.
Cu puțin timp în urmă, departe de țară, în America, a murit Nina Cassian. Într-un interviu făcut de Marius Chivu în anul 2003 și apărut în nr.721 al revistei 22 cu titlul Comunismul adevărat nu a existat niciodată, poeta, întrebată despre întoarcerea în țară, a răspuns cu amărăciune: ‘’Nu a mai existat nici o posibilitate, eu bani nu aveam, nu puteam să-mi cumpăr o casă aici, să zicem în centru, cum mi-ar fi plăcut. Nu, era o imposibilitate! Dacă nu m-aș fi bucurat de asistența oficialităților, nu puteam să fac absolut nimic. Åži în felul acesta, destinul meu s-a pecetluit. Cum s-a pecetluit? Mă întreb singură.’’ Poetul, ca și monahul, se hrănește din cugetări și îndoieli, își exersează cu scrupulozitate, cu mult înaintea celorlalți, moartea și de aceea el nu va rata niciodată ocazia de a crede în sacrificiul real pe altarul artei. Îndemnul Ninei Cassian ‘’Nici nu știți ce garanție pentru viitor este onestitatea!’’ a fost reluat postum de o televiziune și el va rămâne un exemplu de înțelepciune filocalică în memoria conaționalilor. Lumea merită o soartă mai bună decât pesimismul politic și economic ce stârnește îngrijorare în aproape toate țările din Uniunea Europeană. După moartea lui Gabriel Garcia Marquez, Tudora Șandru Mehedinți, traducătoarea marelui prozator în România, a spus: ‘’Scriitorul a ajuns în Macondo’’ – despre care Marquez afirmase că ‘’Macondo nu este atât un loc, ci o stare de spirit.’’ Cea mai mare dramă a omenirii este să-și piardă speranțele și optimismul, pierdere care ar înfrânge-o definitiv. Ar fi minunat să întreținem ideea că undeva, în mintea fascinantă a omenirii, poți descoperi întotdeauna un Macondo în care demonul amiezii nu există. În care să nu fii nevoit să faci avorturi și să-ți încarci conștiința cu ele (mulțumesc, Florin Iaru).
În rest, se face vară. Cireșele își vopsesc buzele și râd în hohote. Zilele poartă rochii vaporoase din grâu în pârg și romaniță. Drumurile de țară se împletesc între ele ca o compensație melancolică a dorului de ducă, amintindu-mi de orgolioasele mele călătorii în munți. Și de secvența aceea magistrală din Luminile orașului când Charlot (Charlie Chaplin) îl convinge pe milionarul excentric să renunțe la sinucidere, aducându-i un argument irezistibil: ‘’Și mâine vor cânta păsărelele.’’
