Duminică e ziua soacrei mele. Åži a băiețelului meu. S-a grăbit să vină pe lume la opt luni, în aceeași zi cu bunica lui. Pe 25 mai împlinește trei ani. Dar astăzi vă voi vorbi despre mama soacră, o ființă mai răbdătoare decât oricare alta am întâlnit vreodată în viață. Åži când mă gândesc că eu sunt una dintre cele mai greu de suportat ființe, atunci probabil că răbdarea ei ar trebui inclusă în Cartea Recordurilor.
Vedeți dumneavoastră, mie nu-mi sunt familiare și nici plăcute bancurile cu soacre, pentru că eu față de soacra mea n-am decât sentimente bune, chiar dacă din gură mai zic din când în când câte una sau alta. Asta pentru că această femeie m-a ajutat în ultimii trei ani mai mult decât oricine, s-a sacrificat pentru noi mai mult decât oricine, a renunțat la timpul său pe care și l-ar fi putut petrece ca alți pensionari, departe de agitația nepoților. Face zi de zi naveta Mircești – Focșani – Mircești, fie iarnă, fie vară, fie ninsoare, fie furtună, și vine să stea cu cei doi nepoți, care o storc de energia cu care a mai rămas după ce de dimineață la 6-7 până la prânz a muncit pe rupte în casă și în curte, în grădină, la orătănii.
Iar în aceste zile mi se rupe sufletul când o văd tristă și plânsă, căci sora ei e pe patul de moarte, iar ea își împarte timpul și sufletul între gospodărie, spital și noi, sorbind râsetele celor mici în încercarea de a-și stăpâni lacrimile ce-i umezesc permanent ochii.
Cred că, din când în când măcar, trebuie să oprim vârtejul cotidian și să conștientizăm binele pe care ni-l fac unele persoane din viața noastră. Åži să le mulțumim pentru asta. Poate multe lucruri le percepem ca pe niște obligații firești, ca pe niște îndatoriri, dar chiar și așa de ar fi, tot trebuie să le arăți persoanelor respective că le apreciezi efortul, că ceea ce fac ele înseamnă mult pentru tine.
Probabil că mulți plecăm în relațiile pe care le avem cu oamenii de la stereotipuri, unul dintre acestea fiind „soacră-soacră, poamă acră”. Soacra mea e un om tare bun, împăciuitor, răbdător, calm, diplomat, cumpătat… Poate sunt și niște trăsături cogeneraționale, determinate și de timpurile în care a crescut și trăit, pentru că multe femei din generația ei sunt așa, dar asta nu-i scade cu nimic meritele personale. Dacă am renunța la clișee și am porni în orice relație fără idei preconcepute, poate că poveștile soacrelor și nurorilor ar fi altele decât cele scrise până acum. Ar fi mai multe ca cea pe care v-o spun eu.
Sărut mâna, mamă soacră! Åži mulțumesc!
