Ecaterina Mihu și-a trăit viața în mijlocul copiilor, fiind educatoare la Grădinița nr. 3 din Focșani. A absolvit, ca șefă de promoție, Liceul Pedagogic din Focșani, în 1974. Este profesor metodist și câștigătoare a unei mențiuni speciale și a titlului „Grădinița Verde”, în cadrul Programului Național „Școli pentru un viitor verde”. Anul acesta va ieși la pensie, dar vrea să se implice în continuare în activități educaționale.
Rep.: De ce meseria de educator? De ce nu altceva?
E.M.: A fost dorința mea dintotdeauna de a fi. Mi-am dorit să fiu învățătoare, dar am avut neșansa de a rata prima sesiune a liceului pentru câteva zecimi. Eu mi-am dorit învățătoare, dar am făcut cu aceeași pasiune și meseria de educatoare.
Rep.: De ce învățătoare?
E.M.: Mi-au plăcut copiii dintotdeauna, m-am simțit foarte bine în lumea lor.
Rep.: Cum ați trăit anii de liceu?
E.M.: Am făcut 5 ani de liceu. Era liceul cu cea mai îndelungată perioadă de școlarizare, 5 ani. Au fost ani foarte frumoși. Am fost prima promoție a Liceului Pedagogic și pot să spun că am învățat odată cu profesorii noștri. Niciunul dintre dumnealor nu mai fusese profesor la o școală normală sau la un alt liceu pedagogic. Ne-am format unii pe alții, am avut profesori de excepție, profesori cărora le mulțumesc și acum. Le-am mulțumit și la întâlnirea de 40 de ani, pe care am sărbătorit-o nu de multă vreme, pe 31 mai.
Rep.: Care sunt profesorii care v-au intrat la suflet și care v-au marcat?
E.M.: În primul rând dirigintele, care era părintele nostru spiritual. Domnul profesor Dumitru Emil, profesor de biologie, doamna profesoară Eleonora Beleuță, profesor de limba și literatura română, domnul profesor Mihai Dediu, care nu mai este printre noi, a ales să predea alături de alți profesori de marcă într-o altă lume. Domnul profesor Romică Chiper, doamna profesoară Elena Păun, de desen. Domnișoara Calustian, Dumnezeu să o odihnească și pe dânsa, a fost mentorul nostru de practică. A fost cea care ne-a învățat meseria de educatoare.
Rep.: Care au fost grădinițele unde ați predat?
E.M.: Prima grădiniță a fost la Mărășești, la Grădinița nr 3, înființată în anul 1974, când am terminat noi prima promoție. Pentru că m-am numărat printre primele 5 eleve din clasă, am ales posturile cele mai bune. Cele mai bune posturi au fost la Mărășești. În Focșani, în anul acela nu a fost niciun post vacant scos pentru absolvenții de liceu. Am lucrat acolo până în anul 1975, când am plecat prin restrângere de activitate la Focșani. Am funcționat un an și jumătate la Focșani la Grădinița cu program prelungit nr. 1 din sud, apoi la Grădinița nr. 3 Focșani. Am avut o tentativă într-un an de a pleca la Grădinița 18 prin interesul învățământului, un an foarte frumos din activitatea mea, și apoi m-am reîntors la Grădinița 3, unde îmi și închei cariera didactică.
Rep.: Ce vă amintiți din primii ani din cariera dumneavoastră? Era un aflux mai mare de copii?
E.M.: Erau copii foarte mulți. Îmi aduc aminte de Mărășești, dar și aici la Focșani, la Grădinița 3 când am venit, aveam în clasă 42 de copii. Clasele sunt mici la Grădinița nr. 3 și chiar mă întrebam cu ale mele colege cum încăpeau în acele clase 42 de copii. Copiii au ajuns oameni de calitate. Cu toate că grădinița este mică, este o unitate frumoasă cu spațiu de joacă în aer liber. Am încercat să o întreținem atât cât am putut noi, cu forțe proprii. Nu ne descurcăm întotdeauna și de aceea apelăm la reprezentanții comunității, la primărie. Avem o curte fără asfalt și în general copiii din cartierul nostru au crescut la bloc și sunt sătui de asfalt. Noi avem o curte cu iarbă, care trebuie întreținută permanent. Ce mă întristează este faptul că aparatele de joacă sunt vechi de când am venit eu la această grădiniță, din anii 80. Nu am reușit nicio investiție, cu toate demersurile făcute la primărie, la unitățile coordonatoare. Nu s-au reușit investiții în amenajarea curții. Ne-am fi dorit acest lucru și poate în felul acesta atrăgeam foarte mult și copiii. Părinții și-au dat seama de calitatea cadrelor și își aduc copiii la noi. Copiii vin pentru că petrec foarte mult timp în spațiul liber încă din primăvară, când vremea ne permite. Noi scoatem copiii în curte și activitățile de observare, convorbirile, educația muzicală, educația fizică și celelalte activități care se pretează a fi desfășurate, noi le organizaăm în aer liber. Observăm florile în grădina de flori, primăvara. La început aduceam flori și le observam în clasă, apoi împreună le plantam afară. Castanii care sunt în curtea grădiniței sunt plantați împreună cu copiii, după ce am ascultat povestea castanelor. Și avem castan plantat chiar sub fereastra clasei mele.
Rep.: Știu că Grădinița 3 din Focșani este singura unitate care nu are introduse gaze.
E.M.: Într-adevăr, nu s-a reușit introducerea gazelor. Am înțeles că domnul director Plopeanu ar fi făcut demersuri către primărie, nu știm dacă se va reuși sau nu. Lipsa gazelor nu a fost un impediment, în schimb apa caldă într-adevăr. Abia acum 2 ani am reușit instalarea a două boilere cu implicarea directă a părinților, fără nicio contribuție din partea comunității. Dumnealor s-au implicat și au reușit. Sunt activități în care copiii se murdăresc pe mânuțe, trebuie spălați înainte de masă, după masă, după folosirea toaletei. Se impunea. Nu este un lux, ci este o necesitate.
Rep.: Cum ați știut să îi țineți pe părinți aproape de unitatea de învățământ?
E.M.: Îmi vor lipsi enorm și copiii, și părinții. Am avut o relație foarte frumoasă cu ei. Au fost alături e mine. Depinde de fiecare cadru didactic cum știe să facă din părinți aliații cei mai puternici. Èšinta este comună: binele copilului. I-am implicat pe părinți în toate activitățile din grădiniță. În activitățile instructiv educative, de la prima zi când copilul a pășit pe poarta grădiniței, în activitățile demonstrative, i-am implicat în activitățile de dotare a sălii de clasă, a grădiniței, în excursii. În toate parteneriatele pe care le-am avut cu diverse unități de învățământ, cu alte instituții.
Noi am privit copiii ca pe o flacără, nu ca pe un vas pe care să îl umplem. O flacără pe care să o îmblânzim și să le transmitem cunoștințele, să simtă că noi suntem omul potrivit pentru ei ca să îi pregătim pentru viață. Atunci, părinții au căpătat încredere în noi, și noi ne-am pus sufletul pe tavă și ei la fel.
Rep.:Ați fost în sistemul educațional și înainte de 90 și după. Când a fost mai bine?
E.M.: Fiecare perioadă a avut binele ei. A fost bine și atunci, erau copiii cu mai mult bun simț, mai respectuoși. Familiile se interesau mai mult în viața copilului. Acum, probabil în virtutea faptului că fiecare aleargă după alte probleme, pot să spun că se înregistrează o ușoară scădere a interesului față de copil. Eu cel puțin, chiar dacă unii poate au crezut că sunt mai dură, am încercat să explic părintelui că degeaba face totul material pentru copilul lui. Copilul are nevoie de afecțiune. Nu se rezumă dragostea de părinte la a-i asigura toate bunurile materiale de pe lume. Trebuie să fii lângă el.
Rep.: Vă mai recunosc foștii preșcolari?
E.M.: Am regăsit pe pagina de socializare pe foarte mulți dintre ei. Îmi amintesc numele lor, le tastez numele și îi regăsesc și îmi răspund și sunt foarte bucuroasă. Am găsit elevi de care nu știam, de peste 30 de ani, nimic. În genere pe băieți îi regăsesc, că nu și-au schimbat numele. Pe fete mai greu.
Rep.: Care credeți că este cheia succesului dumneavoastră?
E.M.: Dăruirea, pasiunea, perseverența, dragostea de copii. Astea toate la un loc constituie cheia succesului. Sunt foarte mulți cei chemați care să facă educație, dar puțini sunt cei care rămân, cei aleși. Copilul te simte de la prima privire, dacă ești omul potrivit pentru el. Dacă toate astea le îmbini, ca ingredientele dintr-o compoziție alimentară, atunci sigur vei reuși în carieră. Dragostea pentru copii este esențială.
Rep.: Cum caracterizați generația de astăzi care iese de pe băncile facultății?
E.M.: În primul rând nu sunt motivați material dascălii de astăzi. Se investește foarte puțin în educație, în retribuirea cadrelor, dotarea școlilor și multe altele. Dar dacă aleg acest domeniu, trebuie să știe că au multă responsabilitate. La grădiniță punem primele cărămizi în formarea și devenirea copiilor. Urmează activitatea învățătorului și a celorlalți dascăli de la școala gimnazială și liceu. Fiecare are contribuția lui, dar numai împreună pot contura portretul elevului.
Rep.: Câte generații ați avut?
E.M.: Multe. Și este regtreul meu că nu am numărat generațiile, că nu am făcut albume de promoție la fiecare serie, încât la vârsta când amintirile devin hrana noastră spirituală, să dau pagina și să rememorez. Încerc acum, am o tentativă. Am contactat mai mulți elevi să-mi trimită pozele de promoție și încerc o reconstituire, un album cu toate promoțiile. Sper să și reușesc.
Rep.: Anul acesta ieșiți la pensie. Cu ce sentimente plecați din învățământ?
E.M.: Că aș mai fi avut ceva de făcut și de spus. Încă nu am terminat tot. Dar cei care doresc, vor găsi la mine un sfat. Fie părinte, fie fost elev. Eu am considerat că în mine nu au găsit doar un dascăl, au găsit un prieten, cu care au putut discuta orice problemă. Poate din toamnă, dacă cineva are nevoie de experiența și profesionalismul meu, mă va căuta. Nu vreau să stau acasă, vreau să mă implic în cadrul asociațiilor educatoarelor.
Rep.: Ați avut întâlnirea de 40 de ani de la terminarea liceului…
E.M.: A fost emoționant de la primul moment, când mi-am pus în gând să realizez această întâlnire. Apoi, mi-am format o echipă cu care am încercat să ducem la bun sfârșit această activitate. A fost o experiență extraordinară. Dacă ochii noștri s-au umplut de lacrimi atunci când ne-am rezăzut profesorii, vreau să vă spun că același lucru s-a întâmplat cu profesorii, am văzut lacrimi în ochii domnului profesor Zaharia, ai domnului profesor Dumitru Emil, ai domnului profesor Gheorghe Slujitoru. Ne-am fi dorit să fim mai mulți foști elevi, mai mulți foști profesori, dar poate la anul, pentru că ne-am hotărât să ne întâlnim din an în an, în ultima sâmbătă din luna mai.
Rep.: Mai doriți să adăugați ceva?
E.M.: Eu îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a oferit șansa vieții: să am o meserie frumoasă, că m-am bucurat de respectul părinților, că am avut copii frumoși, buni, copii care vorba poetului „Nu m-au dat de rușine și nici familiile din care au provenit”. Am avut o relație frumoasă și am făcut cinste și Inspectoratului Școlar , fiind metodist timp de peste 25 de ani și formator, fiind implicată în tot felul de activități. Mă rog să am multă sătătate și să mă pot bucura de pensie cât mai multă vreme de acum în colo.
