Orice om care n-a intrat niciodată într-o secție de oncologie a vreunui spital ar putea crede că aceasta arată ca orice altă secție. Dar se înșeală, cu toate că lucrul acesta nu se poate demonstra.
În primul rând, pentru că nimeni nu intră din simplă curiozitate într-o secție de oncologie: cei mai mulți intră împinși de la spate de o boală nemiloasă, apoi mai intră, ca vizitatori, prietenii și apropiații acestora și, în sfârșit, dar nu în ultimul rând, mai intră și medicii și tot personalul sanitar, adică toți oamenii de specialitate care s-au angajat să lupte cu această boală. Doar cei din urmă zâmbesc, dar vă jur că nu este zâmbetul lor, ci o simplă strategie de a le alina suferința și de a le mai da, totuși, o speranță celor dintâi.
Multă vreme n-am reușit să înțeleg ce imbold interior îl poate determina pe un tânăr medic să opteze pentru specialitatea „oncologie”, o specialitate unde suferința omenească este maximă și șansele de învingere a bolii sunt minime. Prima situație care m-a lămurit, într-o oarecare măsură, a fost o dicuție cu un fost elev, astăzi student la medicină, care mi-a spus că vrea să se specializeze aici pentru că vrea din tot sufletul să se lupte cu imposibilul. „Dar cum poți lupta cu imposibilul?” – l-am întrebat. „Făcându-l să devină posibil” – mi-a răspuns el.
Acum, când intru și eu, pentru prima dată, într-o secție de oncologie a unui spital, nu din simplă curiozitate, ci în vizită la omul cel mai drag mie, când văd medicii și tot personalul alergând pe culoare și străduindu-se din răsputeri să aline suferința omenească, ori chiar să redea viața celor care se duc vertiginos către celălalt sens, abia acum reușesc să înțeleg ce înseamnă să lupți cu imposibilul.
Pe coridorul spitalului, o doctoriță cât o vrăbiuță, mă mir și eu unde poate încăpea un suflet așa de mare și de frumos, energică și neînduplecată în lupta ei cu moartea, aleargă neîncetat de la un salon la altul, dă indicații asistentelor, împarte sfaturi și încurajări pacienților. „Atenție la salonul X… La salonul Y schimbăm tratamentul pentru pacienta Z… Avem de făcut noi internări…Fetelor, presimt că iar ne apucă noaptea în spital”.
Tonul pare normal, pentru orice om care își dă seama că, de fapt, doctorița aceasta se luptă în fiecare zi, în fiecare clipă, cu anormalul. Așa cum poate ea, cu aparatura și medicamentele care i se pun la dispoziție. În SUA sau în Anglia lucrurile stau altfel: toate de ultimă oră! În SUA sau în Anglia, salariul unui medic ca ea este cam de zece ori mai mare.
Doar că cineva de sus a decis că noi suntem o țară de mâna a doua și consecințele n-au întârziat să apară. Este drept că nimeni nu înțelege, cum se poate ca într-o țară de mâna a doua să existe bogătași de mâna întâi, medici cu salarii de mâna a șaptea și bolnavi de mâna a zecea. Dar problemele acestea se rezolvă mult mai sus!
Astfel încât, oricât s-ar strădui un medic bun să salveze viețile oamenilor suferinzi, oricâtă pricepere și strădanie ar depune el, niște factori care nouă, oamenilor de rând, ne scapă decid în numele nostru cine să moară și cine să trăiască. Saloanele secțiilor de oncologie sunt pline de astfel de oameni care așteaptă un verdict privitor la propria lor viață…
Într-un salon oarecare, așezată pe patul de lângă fereastră, o femeie geme prelung, plângându-se că nu mai poate suporta atâta durere. Apare imediat asistenta și îi administrează o injecție, pesemne cu morfină. Asistenta o întreabă și de fiica ei care trage și ea să moară într-un alt spital. I s-a adus și o carte cu rugăciuni: există, vezi bine, probleme pe care numai bunul Dumnezeu le mai poate rezolva cu adevărat!
De pe un alt pat, aflat în celălalt colț al salonului, o doamnă între două vârste mă întreabă dacă nu cumva am un pix: a început să scrie o scrisoare și al ei deja nu mai are pastă. Mă caut febril prin buzunare și îi ofer pixul meu. Oare cui îi scrie: soțului, fiului, fiicei? Poate chiar lui Dumnezeu?
Oare ce le scrie? „Dragii mei, vă scriu de la secția de oncologie, pentru a vă spune că eu sunt bine, sănătoasă”?
Deja simt că nu mai pot suporta atâta suferință omenească și ies vijelios pe ușă, ștergându-mi cu dosul palmelor lacrimile de pe obraji.
Paul Spirescu
