Note de lectură
Ovidiu Butuc, ziarist din spița rară a celor cu har, a scos prima lui carte, un volum depre sine, Recrutul fugar, la Editura UZPR. Ar fi putut să o scoată mai devreme, mult mai devreme, pentru că o avea, practic, scrisă. O purta în el și aștepta momentul în care să-i dea drept de cetățenie. Acum i-a venit timpul. Publicistica sa la România Liberă ori la Milcovul a purtat tot timpul o consistentă marcă a beletristicii, indiferent dacă a fost vorba de reportaje, de cronici de sport ori editoriale.
Recrutul fugar nu face decât să certifice într-un volum ceea ce publicistica lui Ovidiu Butuc releva cu prisosință. Cu primul său volum, Ovidiu trece de la calitatea de personaj de carte – Mihai, în Apa Nimănui de Radu Anton Roman, Octav, unul dintre Copiii Amaliei, în Ulița Siretului, Kilometrul zero, al cărui autor sunt, la cea de prozator asumat ca atare. Recrutul fugar – nu doar cel din carte, ci și cel din realitate, relevă drumurile esențiale prin viață ale lui Cristian din Bilieștiul natal la Focșani, cu internatul Liceului Unirea, la Tecuci, apoi la Galați, în județul Bacău – la Ruseni, Ițcani și Plopana unde, ca într-un poem al iubirii, o reîntâlnește pe Ioana, frumusețea de fată care avea să-i devină soție.
Iubirea adevărată este cea pe care o trăiești și după 50 de ani de la nuntă, avea să-mi spună, peste timp, Cristian, cu un drag infinit pentru Ioana ca și pentru fetele lor Monica și Anca și nepoții Andrei și Amalia, cărora le este dedicată cartea. De la Plopana Cristian a revenit la Focșani moment în care acțiunea cărții este oprită ca o promisiune pentru un alt volum care să-l poarte, poate, pe Cristian de atunci încoace, prin timp, până astăzi.
Pentru că aș fi subiectiv în judecarea din perspectivă literară a Recrutului fugar al cărui autor îmi este prea drag ca frate și prieten, voi prelua câteva aprecieri din prefața la carte a publicistului și scriitorului Mihai Ogriji, directorul de peste 30 de ani al prestigioasei reviste România Pitorească: ”Excelent profesionist al scrisului, Ovidiu Butuc a realizat și un memorabil poem în proză dedicat – în mod sigur nepremeditat – cuvântului, comunității din care face parte, sonorității, chipului și înfățișării lui. Ziaristul ca și prozatorul știe foarte bine că la început a fost Cuvântul și, mai mult ca sigur, îl poartă cu sine ca pe un zvon de litanie, așa cum l-a perceput, pesemne, încă din leagăn”.
