35 de ani de aroganță = Lasconi sau Georgescu

Roma, miercuri, 29 noiembrie 2000

Draga mea mamă,

(…) Toți îmi zic să nu-ți spun ce se întâmplă aici cu adevărat, ca să nu te fac să suferi, dar eu nu pot să nu-ți spun adevărul despre ceea ce fac, ceea ce simt. Sunt așa de tristă, mămica mea dragă. Și așa de singură, mămica mea. Stau închisă în casa asta imensă și muncesc 14-15 ore pe zi până pic de oboseală. Și ajung să mă întreb, draga mea mamă, ce păcate așa mari am putut să săvârșesc ca să mă pedepsească Dumnezeu în halul ăsta?! Ce am făcut eu, draga mea mamă, ca să trebuiască să îndur atâta? Nu-ți spun tot pentru că nu vreau să suferi și tu. Dar dacă nu-ți spun ție ceea ce simt, atunci cui? După două săptămâni de muncă mi-au dat 500.000 de lire (…) Mă gândesc tot timpul, mama mea dragă, la vremurile când eu, Mihaela și cu tine eram împreună și râdeam și ieșeam în oraș și ne plimbam și câte mai făceam. Și nu înțeleg ce caut eu aici. Poți tu să-mi zici, mamă? (…) Iartă-mă că nu te sun mai des, dar te rog să mă crezi că efectiv nu am bani. Și lu’ mămaia spune-i să mă ierte și spune-i că mi-e dor de ea. (…)

Am o cutie plină cu scrisori. Le-am scos azi-noapte și rău am făcut. De fapt, nu e o cutie cu scrisori, e o cutie cu durere, cu lacrimi care pătează foi scrise cu stiloul, o cutie cu suferința unor generații cărora li s-a spus că sunt de sacrificiu, cu speranța unor generații care au crezut că sacrificiul lor va fi suficient. Dar nu a fost.

În decembrie 1989 aveam 11 ani și vreo 9 luni. Am luat-o pe sor’mea de mână și pe un verișor (erau mai mici cu 2, 3 ani decât mine) și ne-am dus în Piața Unirii. Din clădirea unde acum sunt CJ și Prefectura, zburau cărți cu chipul lui Ceaușescu. Oamenii le rupeau, erau pagini împrăștiate peste tot. Oamenii strigau Libertate! și se bucurau. Ne bucuram și noi, copiii, nu știam exact de ce, dar simțeam, cumva, imensa însemnătate a acelor timpuri.

În 1996, aveam 18 ani și votam cu entuziasm Emil Constantinescu și CDR – Convenția Democratică din România, care ne promiseseră că scapă țara de comuniști în frunte cu Iliescu, și că aveau 15 mii de specialiști care ne vor duce pe culmile progresului și democrației.

În 1999, sora mea, Mihaela, pleca în Germania. După 10 ani de libertate, părinții noștri  erau în pericol de a pierde apartamentul în care locuiau pentru că acumulaseră datorii uriașe la utilități. Se bucurau de fericirea de a lucra, pe foarte puțini bani, la patroni care-i plăteau la negru. Și așa, la 19 ani, sora mea a găsit cumva un loc de muncă la o gelaterie, la spălat de vase și a plecat ca să nu rămână ai noștri pe drumuri. 

În anul 2000, alegerile le câștigase din nou Iliescu, iar prim-ministru avea să fie Adrian Năstase. Eu, care mă entuziasmasem în ‘96 să pun ștampila pe Constantinescu, acum puneam pe Iliescu, doar ca să nu iasă Vadim președinte. CDR-ul, format din PNȚ- CD, PNL și PNL – CD, fusese un dezastru pentru țară, foarte mulți dintre foștii mei colegi de liceu, dar și foarte multe rude au plecat în acea perioadă din România. Gustul libertății post-decembriste era unul din ce în ce mai amar.

Și, la finele anului 2000, am plecat și eu în Italia, unde între timp ajunsese și Mihaela. Plecasem de nebună, fără să fi avut un loc de muncă asigurat. Mi-am petrecut prima lună de zile (parcă, nici nu mai știu exact, timpul trecea altfel atunci) într-un cimitir de mașini din proximitatea Romei. Erau mulți români acolo. Unii stăteau de foarte mult timp, își improvizaseră cămăruțe și dușuri, plecau dimineața devreme și se întorceau seara târziu, ferindu-se de carabinieri. Plecam și eu, mă spălam pe dinți și pe față în băile din stațiile de metrou, mă parfumam cu mostrele din parfumeriile de lux care-mi ieșeau în cale… Căutam de muncă, dar nu aveam documente, pe atunci România nu intrase în UE, mă feream de oamenii în uniformă, trăiam permanent cu teama că mă vor depista și mă vor trimite înapoi.

Dar în același timp le scriam scrisori disperate colegilor de la radio, unde lucram atunci, mamei (scrisori din care am extras fragmentul cu care am început acest text). Când mi-am găsit de muncă „la fix”, a fost una dintre cele mai traumatizante experiențe din viața mea. Aveam 22 de ani și ștergeam la fund, literalmente, o femeie senilă, care mă exploata, alături de fiica ei. Plângeam zi de zi, noapte de noapte, îmi era dor de familie, de colegi, de România, de Vrancea, de Focșani. Și n-am rezistat, m-am întors. De fapt, am fost expediată în țară de sora mea, care a înțeles că locul meu nu era acolo. Dar milioane de români au rămas. În Italia, în Germania, în Spania, în Marea Britanie, împrăștiați care încotro, din ce în ce mai mulți, alungați din țara lor, dornici de mai bine.

Amară era străinătatea. E greu de înțeles cuvântul ăsta: străinătate. Dacă ești politician care promiți că vei construi spitale, dar nu o faci, pentru că tu oricum te tratezi în… străinătate, atunci ai o anumită înțelegere a termenului. Dacă ești politician și promiți drumuri, dar nu le faci, pentru că tu oricum ai mașini puternice sau elicopter la dispoziție și, normal, pleci cu avionul, în străinătate, nu cu autocarul cum am făcut eu, atunci, da, înțelegem diferit termenul. Dacă tu ești politician și promiți un sistem de învățământ performant, dar nu ai respectat niciodată prevederea din lege de a da 6% din PIB pentru educație, pentru că oricum copiii tăi studiază în…străinătate, atunci, da, e diferit față de ce înțeleg copiii ai căror părinți sunt în… străinătate, copii care se sting de dorul mamei și al tatălui, copii crescuți de bunici, copii traumatizați.

Focșani, 13 mai 2001

Draga mea Mihaela,

(…) Tare îmi este dor de tine, mi-a zis Violeta că muncești foarte mult, dacă ai știi cât mă doare sufletul de tine (…). Mi-a zis Violeta că dormi greu, că nu ai condiții (…). Mihaela, îți mulțumesc foarte mult pentru ajutorul pe care mi l-ai dat și mulțumesc pentru parfum, miroase așa frumos, și mulțumesc și lui Dumnezeu că te-a ajutat să fii sănătoasă, să muncești, să ne ajuți și pe noi.

Mihaela, te rog să pui bani deoparte și pentru tine, că doar n-o să stai toată viața în Italia (…), dar să nu faci economie la mâncare, să te hrănești cu fructe, lactate, acolo îți permiți, nu ca la noi. Eu sper să găsesc cât mai repede de muncă. Tata (…) este mulțumit foarte tare că ne-ai scăpat de la necaz (…). (Fragment dintr-o scrisoare trimisă de mama surorii mele).

La începutul anului 2007, la numai câteva zile după ce m-am căsătorit, a plecat mama în Italia. Își găsise, prin intermediul unei prietene, un post de… badantă. Nu mai făcea față datoriilor, nu reușea să găsească un loc de muncă plătit altfel decât cu salariul (foarte) minim pe economie.

România abia intrase în UE și era deja în deceniul Băsescu, care ne saluta cu „Să trăiți bine!”. De atâta bine, la 52 de ani, mama, o femeie care nu ieșise niciodată din România, s-a suit într-un autocar care avea s-o lase în casa unor străini, a căror limbă nu o cunoștea. A plâns nopți după nopți, pe înfundate, dar a rezistat cu gândul la noi și cu norocul de a fi ajuns în casa unor oameni buni, care au tratat-o cu respect.

15 ani a stat mama în Italia. 15 ani! S-a născut primul meu copil fără să o am alături, s-a născut al doilea, iar ea venea doar vara, și-mi spunea că simte că nu sunt apropiați de ea, dar cum ar fi putut fi, când o vedeau puțin, apoi pleca? O știau ca bunica ce le trimite pachete cu dulciuri și jucării din Italia. A! Și a mai venit mama în acei ani, la înmormântarea tatălui ei, la cea a soacrei…

Câți români au fost și sunt în situația asta? Milioane! Milioane de români care au părinții, bunicii, fiii sau fiicele, nepoții și nepoatele, în amara străinătate. Nu străinătatea voastră, domnilor și doamnelor care ați condus țara asta! Nu! Străinătatea ca prăpastie în care ne-ați aruncat fără să clipiți! Acea străinătate!

Și acum vă ia prin surprindere votul din diaspora? Vă surprinde votul dat spre AUR și alte partide din această zonă politică, destul cât să depășească 30%? Vă surprinde votul petru Călin Georgescu, cel care s-a prezentat anti-partide și anti-sistemul creat de voi? Eu nu cred că vă surprinde! Eu cred că ați făcut cu bună știință totul, pe principiul: Lasă, mă, că merge-așa, românul duce!

35 de ani! Înțelegeți ce înseamnă 35 de ani? În 35 de ani, un om se naște, trece prin școli, își întemeiază o familie dacă vrea, are experiențe care îl maturizează, are dorințe și speranțe, muncește pentru a le îndeplini, iar ca cetățean își plătește taxele, contribuie cumva la comunitate, așteaptă să fie protejat și respectat de stat, de oamenii care conduc statul. Așteaptă să nu fie mințit, să primească explicații, să existe transparență decizională și în cheltuirea banului public.

Dar când, după 35 de ani, statul trage tare să construiască acum Autostrada Moldovei, când n-avem încă spitalele regionale promise de nu mai știu câte guverne, când cresc taxe și impozite, dar politicienii se plimbă cu avioane de lux ori cheltuie milioane de euro pe promovarea unei cărți fantomă, își ridică vile și-și cumpără castele prin…străinătate, când politicienii promit desființarea într-o lună de zile a pensiilor speciale, dar n-o fac niciodată, când scapă de mâna lungă a justiției tot felul de indivizi, când de multe ori fondurile europene sunt accesate de unii „băieți deștepți” și nu de oricine are nevoie de ele,….când…când…când…. atunci ce alte consecințe puteau fi?

Doamne, câtă furie simt! Și câtă disperare! Mă uitam la Iohannis cum își cerea iertare, în ultimul lui discurs de acum câteva zile. Suntem cu toții smintiți?! Iertare?! Zece ani! Zece ani ai luat din viața noastră! Zece ani ai jucat golf, te-ai plimbat și nu ți-ai respectat  promisiunile. 10 ani cu tine, 10 cu Băsescu, 11 cu Iliescu, 4 cu Constantinescu și iată-ne aici, în finala Lasconi – Georgescu.

Amândoi promit soarele și luna, cum au făcut toți înaintea lor, și îl iau pe Dumnezeu ca martor. Amândoi se îmbracă în ii. Amândoi vorbesc despre familie și tradiție.

Ea hrănește furnici, el călărește și face baie în ape înghețate, ea merge la festivaluri și poartă două cruci, el nu bea sucuri cu nanochip-uri, ci apă pură cu informație, ea râde și poartă pălării, el vorbește serios despre întâlnirea cu rase non-umane, ea a făcut reclamă la capacul de wc care respinge microbii, el nu crede că omul a ajuns pe lună, ea se jură pe UE și NATO, el pe înțelepciunea rusească, ea s-a ocupat cu numerologia, el crede că dacă nu se pensează căprioara, nici femeile n-ar trebui, ea a spus că s-a dus la referendumul Coaliției pentru familie, el consideră că cezariana rupe firul divin, ea este de acord cu parteneriatul civil pentru persoanele de același sex, el vrea să nu mai existe partide politice.

Doamne, e ăsta doar un film pe care îl rulezi pe ecranul țării, dar se va sfârși totuși, ca orice film? Ne vom ridica de pe scaune și ne vom da seama că ne conduc și ne cer votul oameni onești, nemanipulați, inteligenți, cu dragoste de țară și cu gândul la dezvoltarea ei, la modernizare, la mai binele acestui popor din care și ei provin?

Dar mai e ceva. M-am tot gândit… nu știu dacă cineva onest cu sine poate spune că acum e mai rău decât pe vremea lui Ceaușescu. Da, primeai apartament și aveai asigurat un loc de muncă, dar să nu ne mințim că era mai bine atunci. Problema e că așteptările noastre de la era post-comunistă au fost enorme: am crezut că vom avea de toate într-un timp foarte scurt, am vrut să ardem etape, să fim, pocnind din degete, unde erau statele occidentale după sute de ani de industrializare, democrație și capitalism. Și de parcă nu ar fi fost suficient de greu, am avut o clasă politică plină de nătângi, de corupți, de proști fuduli, incapabili să-și asume un rol și în istorie, nu doar în puterea imediată.

Iar Vestul a venit peste noi nu doar cu fast food, băuturi acidulate, lanțuri de hipermarketuri cu mâncare plină de E-uri, corporații și firme în căutare de mână de lucru bine calificată, dar prost-plătită, ci și cu mentalități total străine nouă. Așa zisul curent woke, așa zisa corectitudine politică duse la extrem, au intrat în coliziune cu fondul conservator creștin ortodox majoritar al poporului român. Și mare parte din popor a refuzat să i se impună concepte străine, pentru că nu s-a vrut o trecere lină, treptată, spre idei așa-zis progresiste, ci o tăiere a nodului gordian, ori asta nu avea cum să aducă nimic bun. Nu a adus nici în America, unde Donald Trump a redevenit președinte, tocmai pentru că a declarat că se opune woke-ismului. Extremele au dus la extreme.

Nu mi-am propus nimic cu textul ăsta, decât să mă descarc. Fac de multe ori asta prin scris. Nu pot să zic că mi-a reușit de data asta. Merg pe stradă și mă simt înconjurată de fantomele acestor 35 de ani de amară democrație. Și mă gândesc la copii. Mă gândesc că vreau să nu treacă prin ce-am trecut eu, prin ce-am trecut noi. Mă gândesc că nu vreau să mai fie mințiți, nu vreau să mai fie furați, nu vreau să mai fie alungați, nu vreau să mai fie manipulați.

Voi merge duminică la vot. Îmi simt de pe acum picioarele grele și inima grea și umerii apăsați de responsabilitatea unei alegeri. Dar pentru mine ea nu poate fi decât una.

Prefer înțelepciunea rusească din romanele lui Tolstoi și Dostoevsky, nu din discursurile lui Putin. Prefer informația din cărți și articole bine documentate, nu din apă. Prefer scutul NATO, nu pădurea siberiană.

Elena Lasconi a venit total nepregătită în această competiție electorală, nu a înțeles că nu învrăjbirea românilor, care a fost arma lui Băsescu și a lui Iohannis, este soluția, ci unirea lor, dar măcar de ea nu îmi e frică. De Călin Georgescu însă, îmi e, pentru că nu cred că este, așa cum pretinde, trimisul lui Dumnezeu. Cred că e un om, care poate să aibă chiar intenții bune, nu-i fac eu procese de intenție, dar legionarii l-au ucis pe Nicolae Iorga, iar Ion Antonescu a ordonat uciderea a mii de evrei și romi. Legionarii și mareșalul au instaurat regimuri de teroare, iar eu nu-mi doresc asta în România. Am născut prin cezariană, iar firul divin nu s-a rupt, port pantaloni și simt energie, deși soția domnului Georgescu spune că se întrerupe fluxul dacă nu purtăm fustă. Prefer să beau suc cu nanochip-uri decât ceai cu otravă. Prefer lupta dintre partidele politice, nu luptele de stradă.

Știți cine mai cred că ne-a adus aici, în afara unor politicieni mincinoși și corupți? Niște păpușari care trag sforile acestor politicieni. Nu știu cine sunt ei, dar e cazul să se retragă pe insulele pe care probabil și le-au cumpărat din tot ce au furat acestei țări și acestui popor.

Sper să avem sărbători cu bine, fără ură unii față de ceilalți, pentru că în timp ce noi țipăm unii la alții, ne facem proști unii pe alții, ei, păpușarii, rânjesc, își freacă mâinile și se uită cum le intră banii în cont.

Nu suntem prea mici pentru un război atât de mare, cum poate mulți avem tendința de a spune. Vreau să cred că votul meu și al tău, cel care citești aceste prea multe rânduri, contează. Și mai vreau să cred că, indiferent de ce va fi luni, 9 decembrie, vom înțelege noi, poporul, și vor înțelege ei, politicienii, că tot ce facem are consecințe, iar răul și binele nu sunt noțiuni abstracte, ci ceea ce stă în puterea fiecăruia dintre noi să facem.