Mi-a trimis sor’mea o glumă la care am plâns.
De fapt, cam așa ne trimitem noi glume, mereu râsu’ – plânsu’. Deci gluma: o femeie pe patul de spital îi spune prietenei care o vizitează: Întreaga viață mi-a trecut prin fața ochilor și jumătate din timp strângeam rufe.
Sâmbătă, mi s-a părut ceva extraordinar să-mi iau un tichet cu 2 călătorii de la automatul din stația de autobuz.
Sâmbătă, am mers pe jos, cu mâinile la spate, cum mergea unchiul Jean de la Iași, și m-am bucurat că așa frumos a ieșit sediul renovat al Muzeului de Științe ale Naturii și Acvariu.
Sâmbătă, în curtea Catedralei Catolice se jucau copii, iar ceva mai încolo, pe stâlpii de la fosta Casă a Cărții din Focșani, erau povești despre corupție.
Sâmbătă, Comedia și Drama râdeau și plângeau la Teatru, iar clădirea Universității privea prin ferestrele-ochi din acoperișul celebru.
Sâmbătă, din Catedrala Ortodoxă, albă și frumoasă, rotundă și vie, am auzit cântece bisericești. Am intrat și era goală. Absolut goală. Pe zecile de scaune dinăuntru nu era niciun om. M-am așezat și am crezut că ce aud e vreo înregistrare a vreunei slujbe. Sus, pe o schelă, un bărbat picta. Sfintele mucenițe Eugenia și Sofia își așteptau smerite ochii și nasul și buzele. În dreapta, Iisus se năștea, în stânga se înălța. Lumina era slabă, iar cântecele de o frumusețe ca-n vremurile când creștinii se rugau în catacombe. Am închis ochii și am ascultat, întrebându-mă: oare cine cântă acolo, în altar? Și m-am gândit că puteau foarte bine fi sfinții nepictați încă, pentru care Catedrala lipsită de oameni era numai bună. Dar a ieșit preotul și l-am văzut rugându-se și m-am întrebat de ce și pentru cine.
Sâmbătă, în Catedrala Ortodoxă din Focșani eram eu, oamenii bisericii și o femeie în vârstă, îmbrăcată în negru, aproape nevăzută în semi-întuneric. Și totuși, m-am simțit de parcă ar fi fost plin de lume. Dar nu lumea asta, care strânge rufe, care face credite pe 30 de ani, care otrăvește apă, aer și pământ pentru profit, care aruncă bombe peste copii, care se judecă pentru o bucată de pământ cu propria familie, care chinuie suflete nevinovate în fabrici de carne, care se închină când trece pe lângă biserici, dar toarnă venin pe facebook, care face pomeni fastuoase ca să nu se „facă de râs” în ochii vecinilor, dar nu scapă un leu în mâna unui nevoiaș, care batjocorește „pupătorii de moaște”, deși aceia nu fac rău nimănui, ci caută speranța pe care n-o mai găsesc nicăieri, care nu găsește leac pentru cancer, dar cheltuie enorm pentru înarmare, care exploatează copii și aclamă miliardari…. Nu, nu lumea asta…
Sâmbătă, în Catedrala Ortodoxă din Focșani, m-am simțit de parcă ar fi fost plin de entități care ne privesc curioase cum alergăm bezmetici, cum ne împingem, cum ne îndepărtăm de ceea ce ne-au programat ele să fim, cum ne denaturăm și ne pervertim. Iar ochii lor mari, care clipesc o dată la un mileniu, se întorc de la noi, întristați.
Sâmbătă, preotul a uns cu mir trei frunți și i-am spus că mi-e teamă. Mi-e teamă ca nu cumva imaginile acelea cu catedrale din Occident transformate în restaurante sau săli în care adolescenții se dau cu skateboard-ul pe piste, să devină realitate și la noi. Mai ales că, în ortodoxie, Iisus se propune, nu se impune, după cum mi-a spus cândva, demult, Arhiepiscopul Ciprian, al Buzăului și Vrancei. Iisus bate la ușă și așteaptă să deschizi, nu dă buzna peste tine, nu intră neinvitat, mi-a spus preotul. Dar, părinte, cu zgomotul asurzitor al vieții (din rețele), câți îl mai aud, câți îi mai deschid și câți îl mai invită să intre? Îmi e groază de o lume în care Iisus așteaptă în zadar, veșnicie după veșnicie, în timp ce noi scuipăm sfinți pe Facebook, nu ne dezlipim ochii și degetele de pe TikTok, cumpărăm obsesiv din aplicații, jucăm la pariuri viitorul copiilor, consumăm compulsiv bunuri și informații fără sens, lapidăm tot ce nu corespunde preconcepțiilor noastre. Îmi e groază, părinte, de lumea asta.
„Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici”…. Habar n-am ce preferă Dumnezeu. Nu mi-a vorbit niciodată direct. Și nici celor care au scos refrenul acela, nu cred că le-a transmis preferințele sale. Dacă există în infinit, poate caută câteodată atomul. Dacă e în bosonul Higgs, poate vrea universuri. Nu știu nici dacă mileniul nostru e milisecunda sa și poate de asta pare, câteodată, că ne-a abandonat… „Eli, Eli, lama sabahtani?”… Nu știu dacă vrea catedrale și preoți în veșminte aurite ori schituri în piatră și călugări desculți.
Dar cred că avem nevoie să fim smulși, să înghițim pilula roșie și să ieșim din Matrix, să ne vedem unii pe alții și să tăcem.
Sâmbătă, în Catedrala Ortodoxă din Focșani, am tăcut. Și (l-)am auzit.
Minunat articol, felicitări că ne arătați și fața aceasta a jurnalismului care din păcate îl regăsim din ce în ce mai rar în prezent.