Biserica Ortodoxă sărbătoreşte la 29 iunie pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, martirizaţi la Roma în timpul împăratului Nero, în anul 67.
Biserica a hotărât ca aceşti doi mari Apostoli să fie cinstiţi în aceeaşi zi deoarece în aceeaşi zi şi în acelaşi an au pătimit moarte de martiri la Roma, în data de 29 iunie 67. Sfântul Apostol Petru a fost răstignit cu capul în jos, iar Sfântul Apostol Pavel a fost martirizat prin tăierea capului, întrucât era cetăţean roman şi avea dreptul la o moarte mai demnă care să nu fie asemănătoare cu moartea sclavilor.
Originar din Betsaida Galileii, Sfântul Apostol Petru a fost fratele Sfântului Apostol Andrei şi pescar ca toţi cei din familia lui. Primind îndemnul adresat de Hristos de a-L urma, îşi părăseşte meseria, dedicându-se propovăduirii Evangheliei. Numele său iudeu era Simon, nume pe care Iisus îl schimbă în Chefa sau Petru, adică piatră, pentru credinţa sa puternică. Primul între apostoli, Petru asistă, împreună cu Iacov şi Ioan, la descoperirea puterii divine a Mântuitorului pe muntele Tabor, martor la Schimbarea la Faţă a lui Hristos. Când Iisus îi întreabă pe apostoli cine cred ei că este El, Petru răspunde în numele fraţilor: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. După ce s-a lepădat de Fiul lui Dumnezeu în noaptea arestării Mântuitorului, el se căieşte, plângând cu amar, pe urmă fiind repus în demnitatea sa prin întreita mărturisire a dragostei faţă de Hristos.
În ziua Cincizecimii, Sfântul Apostol Petru vorbeşte plin de Duhul Sfânt mulţimilor adunate la Ierusalim despre împlinirea proorociilor Vechiului Testament în persoana lui Iisus, dovedind că Iisus este Mesia cel aşteptat. Ca rezultat al predicii lui, în acea zi s-au botezat primii trei mii de oameni, întemeindu-se astfel prima comunitate creştină. Sfântul Apostol Petru nu s-a mărginit să predice doar evreilor, ci şi păgânilor, în călătoria misionară pe care a încheiat-o la Roma. După descoperirea făcută de Dumnezeu de a predica şi păgânilor, a mers în Galatia, Asia Proconsulară, Bitinia şi Roma. În anul 50 a participat la Sinodul Apostolilor din Ierusalim, unde s-a hotărât ca cerinţele rituale ale religiei mozaice să nu fie obligatorii pentru creştinii proveniţi dintre păgâni.
În timpul persecuţiei lui Nero, a fost întemniţat şi condamnat la moarte prin răstignire, fiind apoi îngropat la Roma (anul 67).
Supranumit „Apostolul neamurilor”, Pavel este apostolul care a avut cea mai amplă şi fructuoasă misiune evanghelizatoare.
După numeroase studii la şcoala rabinului Gamaliel, Saul (numele de iudeu al apostolului) era un prigonitor de temut al creştinilor, plin de zel pentru legea mozaică. În urma unei revelaţii de pe drumul Damascului, când Iisus îi apare într-o lumină orbitoare şi îi spune: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”, se converteşte la creştinism, după care îşi începe misiunea de apostol „mai pe urmă chemat”. În cele trei călătorii misionare ale sale, Sfântul Apostol Pavel aduce la credinţă mulţimi de păgâni, întemeind biserici în toate marile oraşe din spaţiul asiatic şi de răsărit al Imperiului Roman.
Plini de ură faţă de propovăduirea Sfântului Apostol Pavel, iudeii zeloşi îl acuză la procuratorul Iudeii de trădare. În urma acestui fapt, Sfântul Apostol Pavel este întemniţat vreme de doi ani, după care, pentru a scăpa de judecata Sinedriului, face apel la Cezar, în calitatea lui de cetăţean roman.
Ajuns la Roma, a rămas captiv vreme de doi ani, timp în care şi-a continuat lucrarea de propovăduire a Evangheliei şi de întărire a comunităţii creştine de acolo. În anul 67, în timpul lui Nero, este decapitat în aceeaşi zi în care Sfântul Apostol Petru era crucificat. Deşi ultimul chemat la apostolie, Sfântul Apostol Pavel a contribuit mai mult decât ceilalţi apostoli la răspândirea creştinismului printre păgâni, datorită calităţilor sale personale, a erudiţiei în cunoaşterea Scripturilor, a iscusinţei cu care stăpânea retorica şi, nu în ultimul rând, a dragostei faţă de Hristos.
