Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a decis că unei femei din Vrancea i-au fost încălcate drepturile, după ce Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați a refuzat să îi permită să lucreze până la atingerea vârstei de pensionare stabilite pentru bărbați, adică 65 de ani. Se întâmpla în decembrie 2016, când femeia avea 60 de ani, iar decizia ANAF a fost menținută definitiv și în instanță. Ulterior, femeia, originară din Focșani, s-a adresat CEDO, care a decis definitiv că ceea ce i se întâmplase a fost o discriminare.
În limbajul juridic al CEDO, „a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție”, motiv pentru care Statul Român a fost obligat „să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, (…) 7.500 euro (șapte mii cinci sute de euro) (…), cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material și pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; (…) 400 euro (patru sute de euro) (…), plus orice sumă ce poate fi datorată de aceasta cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată; (…) de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale”.
Hotărârea a fost comunicată în urmă cu mai bine de un an, pe 20 decembrie 2022, a rămas definitivă pe 20 martie 2023, și privea de fapt două cereri considerate similare de CEDO și conexate: pe lângă cazul vrâncencei care lucrase în funcția de consilier la ANAF fusese analizat și cel al unei femei din București, fostă șefă de serviciu în Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat. Iar Curtea a considerat că ambele au fost discriminate.
În cazul din Vrancea, inclusiv în instanță se poate spune că fusese perpetuată discriminarea. După cum am arătat, reclamanta solicitase ANAF să îi permită să lucreze până la 65 de ani, însă prin decizia din 3 februarie 2017, instituția a dispus încetarea raportul de serviciu începând cu 1 martie 2017, pe motiv că aceasta atinsese vârsta legală de pensionare și că realizase stagiul de cotizare obligatoriu la sistemul de pensii. La distanță de câteva zile, femeia a solicitat ANAF să revoce decizia, dar în martie 2017 angajatorul i-a respins cererea, astfel că la finele acelei luni, aceasta a formulat acțiune la Tribunalul Vrancea, pentru anularea actului.
Iar în primă instanță chiar a câștigat, în septembrie 2017 tribunalul considerând că un funcționar public are dreptul – și nu obligația să se pensioneze. A urmat însă recursul ANAF când, definitiv, în luna mai 2018, Curtea de Apel Galați a respins acțiunea inițială ca neîntemeiată, pe considerentul că un contract al unui funcționar public încetează de drept când se atinge vârsta de pensionare. Așa, femeia a ajuns la CEDO, solicitând 290.132 lei (aproximativ 59.000 euro) despăgubire pentru prejudiciul material, adică salariile pe care le-ar fi primit dacă i s-ar fi permis să continue să lucreze până la 65 de ani, plus 3.000 euro – despăgubire pentru prejudiciul moral.
CEDO: „Reclamanta trebuie să fi suferit un prejudiciu”
.„Reclamanta a susținut că măsura în cauză, obligația de a se pensiona mai devreme decât bărbații, care fusese inițial destinată să compenseze inegalitățile de fapt dintre bărbați și femei, era de mult timp nu doar eradicată din realitățile economice și sociale din statul pârât, dar era și o formă de diminuare a rolului femeilor în câmpul muncii, îndeosebi al femeilor din serviciul public. Perioada stabilită de Guvern, și anume 15 ani pentru a atinge egalitatea, constituia o discriminare pe criterii de sex flagrantă și nu avea un temei rezonabil. Încă din 2007, diferențele privind vârsta de pensionare dintre bărbați și femei erau eliminate pentru anumite categorii de servicii publice – posturi militare, poliție, personal diplomatic și consular (…).
Reclamanta a făcut trimitere la Decizia CCR nr. 387/2018, care, în opinia sa, a considerat că aplicarea unor vârste diferite de pensionare era discriminatorie și neconstituțională. De asemenea, ea a menționat că, pe baza acelei decizii, care fusese pronunțată la numai cincisprezece zile după decizia definitivă în cauza sa, colegelor sale le-au fost anulate în instanță deciziile de încetare a raporturilor de serviciu și, prin urmare, li s-a permis să continue să lucreze până la vârsta de pensionare stabilită pentru bărbați. (…) Curtea a constatat deja că diferența în privința vârstei de pensionare dintre bărbați și femei constituie o diferență de tratament pe criterii de sex.
Situația este valabilă și în cazul măsurii care face obiectul plângerii în speță, și anume încetarea de drept a raportului de serviciu al reclamantei la vârsta de pensionare stabilită pentru femei. (…) reclamantele pot pretinde că au fost tratate diferit de un coleg bărbat în situația lor în ceea ce privește condițiile pentru încetarea raportului de serviciu. Mai mult, Curtea consideră că este relevant că Guvernul nu a susținut că măsura urmărită de reclamante ar implica costuri semnificative pentru societate sau o modificare sistemică a sistemului de pensii de la momentul respectiv.
Prin urmare, argumentele invocate de Guvern pentru a justifica interdicția ca reclamantele să lucreze în continuare după vârsta de pensionare pentru femei sunt așadar necoerente sau neconvingătoare, și în consecință nu pot fi considerate ca reprezentând o justificare rezonabilă sau obiectivă pentru măsura în cauză. De fapt, Curtea nu poate decât să observe că între timp situația a fost remediată în statul pârât. În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că faptul de a nu oferi reclamantelor opțiunea de a continua să lucreze după ce au atins vârsta de pensionare stabilită în cazul lor și până la atingerea vârstei de pensionare stabilite pentru bărbați constituia o discriminare pe criterii de sex care nu era justificată obiectiv sau necesară în circumstanțele date. (…)
Curtea consideră că prima reclamantă trebuie să fi suferit un prejudiciu material și moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Având în vedere natura încălcării constatate și pronunțându se în echitate, (…) Curtea acordă primei reclamante suma de 7.500 euro pentru acoperirea tuturor capetelor de cerere privind prejudiciile, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit. (…) În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de documentele de care dispune și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 400 euro primei reclamante”.
Foto cu rol ilustrativ, sursa: cocoandwifi – https://pixabay.com/ro/
